La adolescenţă şi la vîrsta a treia
"Ce motive ai tu să-ţi faci griji, cînd ai toată viaţa în faţă? Astea sînt mofturi... Ai să vezi tu mai tîrziu ce înseamnă cu adevărat să ai grija zilei de mîine, să ai responsabilităţi." Cam aşa poate fi rezumată atitudinea adulţilor în faţa temerilor adolescentine. Iar această atitudine este legată de o prejudecată: adolescenţa înseamnă optimism, idealuri, vise avîntate, sînge clocotitor, speranţă, pregătirea pentru asaltul asupra fortăreţei viitorului, care aşteaptă să fie cucerită. Că nu este aşa o arată chiar preferinţele acestor oameni aflaţi în zona incertă, nu încă adulţi, dar prea maturi pentru a fi copii: ei s-au recunoscut întotdeauna în singuratici şi revoltaţi, de la James Dean la Kurt Cobain, le plac Cioran şi Chuck Palahniuk, Omul cu Şobolani şi Paraziţii. Simt mai profund decît cei mari ipocrizia şi nedreptatea, sînt afectaţi de ele, iar "gaşca" este atît de importantă fiindcă reprezintă un refugiu, locul unde ştiu că sînt înţeleşi de cei asemănători lor. Am întrebat mai mulţi liceeni ce anume le provoacă teamă şi am ales acele aspecte care apar cel mai des în răspunsurile lor. Relaţiile cu părinţii. Ei bine, oricît ar părea de ciudat, principalele motive de anxietate şi totodată de nemulţumire, lehamite sau revoltă sînt legate de părinţi. "Cel mai mult mi-e frică de părinţi, în sensul că nu vreau să-i dezamăgesc. Eu am fost întotdeauna foarte silitoare la învăţătură şi de acum mi-am planificat viitorul pas cu pas. Vreau să iau bacul cu note cît mai mari şi pe urmă să fac limbi străine. De asta mi-e frică: dacă nu iese cum vreau şi iau vreo notă mică? De viitor nu mi-e aşa de frică pentru că ştiu că sînt un om serios. Nu fumez, nu ies prin discoteci, nu mă injectez, nu mă las uşor influenţată de alţii. Dar ai mei sînt obişnuiţi ca eu să fiu foarte bună la învăţătură şi mi-e frică să n-o dau în bară tocmai acum" (Alina, 18 ani). "Mi-e frică şi silă să mă duc acasă şi să-l văd iar pe taică-miu. Vrea să dau la ASE, la relaţii internaţionale, şi i-am explicat că nu dau doi bani pe facultatea aia, nu-mi place de nici o culoare. N-am nici un cuvînt în faţa lui şi asta mă enervează la culme. Urlă la mine; bine, în ultima vreme, nici eu nu mă las mai prejos şi îi întorc vorba imediat. Dar ce pot să fac, dacă sînt pe banii lui? Abia aştept să fac 18 ani, să nu mai depind de el. Pot să spun că dacă nu mai depind de taică-miu nu mai am nici o frică" (Mihai, 17 ani). Ceilalţi/teama de a fi respins. Într-o formă sau alta, se tem de cei din jur, de faptul că ar putea să nu fie "în rîndul lumii". Îi înspăimîntă posibilitatea că ar putea fi respinşi pentru că nu sînt suficient de atrăgători, simpatici, descurcăreţi şi au fost dezamăgiţi să constate duplicitatea altora. "Cel mai mult mi-e frică de oamenii răuvoitori. Ar mai fi calamităţile, adică un cutremur sau o inundaţie, ceva de genul ăsta, dar în primul rînd oamenii mi se par răi. De exemplu, am avut o prietenă, pot să spun că era cea mai bună prietenă a mea, de trei ani eram aproape nedespărţite şi am aflat că mă bîrfeşte. Ne-am certat. Şi văd că asta se întîmplă peste tot în jur, fiecare vrea să fie cel mai tare. Mi-e groază cînd mă gîndesc că o să cresc şi o să am un serviciu, cred că acolo este şi mai rău, atîţia oameni adunaţi la un loc" (Mihaela, 16 ani). "La colegii mei am observat că fetelor le este cel mai frică să fie considerate urîte, să nu aibă un prieten sau, dacă-l au, le e frică să se despartă. Încearcă să fie cît mai sexy. Fetele mi se par penibile cînd o fac pe deşteptele. Nouă, băieţilor, cred că ne este frică în primul rînd de cum sîntem priviţi în gaşcă, să nu fii suficient de dur, de bărbat, de şmecher" (Matei, 17 ani). Viitorul. "Vreau să emigrez din ţara asta de rahat. Nu ştiu cum, dar vreau să plec. Am un vecin cu trei ani mai mare ca mine care lucrează deja în Italia de şase luni, poate mă ajută el cumva. Mi-e frică să nu ajung ca frate-miu, are 28 de ani, munceşte toată ziua şi încă stă cu noi, la părinţi. Aici nu se poate trăi" (Victor, 18 ani). ...şi la pensie După ce încerci să stai de vorbă cu cei de vîrsta a treia, prima constatare ar fi că mulţi par să se teamă de orice. Foarte greu reuşeşti să le cîştigi încrederea. Privesc totul cu suspiciune. Un necunoscut care te abordează pe stradă nu poate fi niciodată inofensiv, în ciuda aparenţelor: încearcă să obţină ceva de la tine, să te tragă pe sfoară, să te ia peste picior, pesemne are nişte intenţii ascunse. Făcînd o comparaţie cu liceenii de astăzi, care nu au nevoie de muncă de lămurire ca să înceapă să vorbească, ba chiar sînt bucuroşi că li s-a oferit prilejul, la vîrstnici se întrezăresc efectele acelor decenii în care ţi-era teamă să te exprimi liber, fie şi despre lucruri banale. Dincolo de temerile particulare, ei ştiu ce este frica. Interesant mi s-a părut că, în unele cazuri, după ce au acceptat să poarte un dialog, li s-a făcut teamă tocmai aflînd că este vorba despre teamă, ca şi cînd s-ar fi atins o zonă tabu, nişte gînduri care nu pot fi rostite. Sau poate că, pentru generaţiile vîrstnice, există un sentiment mai marcat al intimităţii, iar temerile sînt percepute ca ţinînd de această zonă prea personală pentru a fi împărtăşit. Iată care sînt, pe scurt, temerile celor de vîrsta a treia, care au acceptat să le mărturisească: Dificultăţile financiare. Viaţa celor vîrstnici este planificată în funcţie de pensie şi tocmai această planificare pare să fie o sursă zilnică de angoasă. Cînd primesc banii, îi organizează să le ajungă o lună: atîta înseamnă cheltuielile pentru alimente, suma asta se duce pe întreţinere, electricitate, apoi sînt produsele care ţin de igienă personală sau a casei - săpun, pastă de dinţi, detergenţi etc. Dacă însă se întîmplă ceva neprevăzut, cum ar fi un aparat electrocasnic care se defectează, administraţia blocului cere bani în plus pentru te miri ce, s-a scumpit orezul ş.a.m.d., este o dramă - tot acest plan se dă peste cap şi trebuie reluat. Începe o luptă surdă ca să "o scoţi la capăt" cumva. Acest aspect apare în discuţia cu orice vîrstnic pe care l-am întîlnit. "Eu am lucrat 20 de ani ca filatoare. Munca în filatură era foarte grea, aproape mă îmbolnăvisem de la scame şi praf - deşi, pe de altă parte, mi-a plăcut şi aveam colege de treabă, cu unele sînt prietenă şi acum. Soţul meu mi-a găsit ceva mai uşor de lucru; în ultimii zece ani de muncă am fost femeie de serviciu. Numai că m-am pensionat cu pensie mică şi cîteodată mă întreb dacă n-aş fi putut să rezist în fabrică încă zece ani, poate m-am dat bătută prea uşor. În fiecare zi mi-e frică să nu cumva să nu-mi ajungă banii. Acum două săptămîni s-a stricat televizorul şi nu l-am dus la reparat nici acum. Noroc că sînt cu soţul meu, în doi parcă treci peste necazuri mai uşor" (Elena, 72 de ani). Singurătatea. Spaima în faţa posibilei morţi a celor apropiaţi este prezentă la orice vîrstă, dar de la un punct încolo ea devine dureros de reală. "Dacă m-aţi fi întrebat acum un an, v-aş fi spus că nu mi-e teamă de nimic. Dar între timp a murit soţul meu. Am fost împreună 40 de ani. Noroc că sora-mea şi bărbatul ei stau pe aceeaşi stradă cu mine, altfel nu ştiu cum aş fi trăit mai departe, dar şi ei sînt bătrîni şi amîndoi bolnavi. De un an încoace mi-e frică de singurătate, mai mult decît de boală şi moarte. Asta e prima mea frică - să nu apuc ziua în care să nu am cu cine să schimb o vorbă. Am un singur copil, o fată, care e plecată în Canada. Nu ne-am văzut de patru ani, doar vorbim din cînd în cînd la telefon. Nu vreau să mă sune prea des, ştiu că nu stă prea bine cu banii, are de plătit rate mari la casă" (Rodica, 66 de ani). Boala şi durerea. "Mulţumesc lui Dumnezeu, sînt încă sănătos, mai am eu mici probleme de sănătate, dar din alea normale la vîrsta mea, mai cu tensiunea, mai amorţeşte un picior, deh, nu mai am 20 de ani. Mi-e frică să nu mă îmbolnăvesc şi să cad la pat, să fiu o povară pentru soţie şi copii, să nu mai ştiu ce se întîmplă cu mine. Vreau să fiu sănătos pînă la sfîrşit" (Ion, 84 de ani). "Nu ne e frică de nimic, nici măcar de moarte, de ce să-ţi fie frică de ce nu poţi să scapi, orice-ai face? Ce-o vrea bunul Dumnezeu, aia o să se întîmple. Noi sîntem credincioşi, cu credinţă treci mai uşor peste necazuri. Poate doar de o boală dureroasă, o durere prea mare, pe care să n-o putem duce. Sau de o boală care să te facă să-ţi pierzi judecata" (soţ şi soţie, 79 şi, respectiv, 76 de ani).
