Jurnalismul în criză " moare sau se transformă?

Jurnalismul, aşa cum îl ştim, trage să moară. Dar afirmaţia n-ar trebui să întristeze, ci să stîrnească o vie curiozitate: ce urmează după? " se întreabă cineva care practică această meserie de peste 15 ani, zi de zi, fără întrerupere. E foarte uşor să devii patetic cînd ai traversat împreună cu presa românească aproape toată perioada ei "romantică", plină de iluzii, de intuiţii, dar şi de greşeli, o perioadă necesară, ca o etapă spre profesionalismul presei din ţări mai civilizate, dar atît de tulbure încît ar fi putut îngrozi un profesionist adevărat. Am terminat Facultatea de Jurnalism şi am fost angajată iniţial într-o redacţie, în 1993. Cu timpul, m-am specializat în jurnalism cultural, dar asta numai fiindcă am avut norocul să lucrez în redacţii unde asta însemna ceva, aducea un fel de prestigiu, probabil din nostalgie pentru lumea pierdută, ce fusese impregnată (artificial? în scopuri propagandistice? " e o altă discuţie...) de cultură " Azi, Adevărul, Gândul " şi pentru că voinţa mea proprie m-a condus într-acolo. Am crezut că timpul va întări această "ramură", că tot mai mulţi tineri vor dori să relateze despre evenimente culturale şi să înveţe, în timp, cum se scrie despre un domeniu fascinant, ridicîndu-te la înălţimea lui. Aveam permanent în minte exemplul marilor ziare din lume ce dedicau fascicole întregi culturii, în toate aspectele ei, şi credeam că nu e decît o chestiune de timp pînă vom ajunge acolo. M-am înşelat complet: ziarele de acum abia dacă mai includ pagini de cultură, şi acelea scrise de anonimii redacţiei. Tot mai rare sînt rubricile semnate de personalităţi culturale, iar cînd sînt, atunci ating subiecte conexe, cum ar fi televiziunea sau, mai rău, singura zonă considerată fierbinte, aceea a politicii (o falsă impresie " după mine " care contribuie la declinul presei scrise, cititorii fiind, de fapt, plictisiţi de veşnicele înfruntări dintre politicieni). La fel ca la începuturile presei libere, pagina de cultură e prima sacrificată, iar jurnalistul care scrie în ea " cu puţine excepţii " a ajuns acolo fiindcă n-a fost în stare să acopere alte zone, considerate mai importante, respectiv viaţa socială sau politică. De cele mai multe ori, el însuşi e primul obstacol în calea unei eventuale evoluţii: dacă nu crezi în ceea ce scrii şi în utilitatea pledoariilor tale pentru cultură, atunci nu poţi convinge pe nimeni. Cu atît mai puţin un redactor-şef ostil ideii de cultură. Şi totuşi, nu există vreun plan diabolic menit să distrugă cultura sau să o ostracizeze prin excluderea ei din paginile ziarelor, aşa cum cred multe voci importante. Cazul trebuie privit în ansamblu, iar ansamblul ne arată un peisaj al presei dominat de confuzie, de profundă derută şi lipsă de direcţie în plan editorial. Dacă mărim lupa şi privim presa mondială, vedem că şi acolo există o criză, iar afirmaţia privind moartea sau agonia jurnalismului aşa cum îl ştim e la fel de valabilă. Scăderea tirajelor în print şi concurenţa explozivă a ediţiilor online au devenit un fenomen mondial, dezbătut public chiar de publicaţiile aflate în primejdie, dar şi de către societatea civilă. Ce ne deosebeşte pe noi profund, la fel ca întotdeauna, de peisajul general este lipsa atît a unei conştiinţe de breaslă, cît şi a unei puternice societăţi civile. "Partea bună este că această criză va pune capăt, vrem, nu vrem, perioadei romantice a presei româneşti." La noi, criza presei scrise se ascunde, ca şi cum ar fi o pată pe obrazul unei afaceri de succes, mai ales de cînd ziarele au devenit parte din trusturi de presă care echivalează cu grupuri de influenţă. Cum să recunoşti deschis că faci un ziar care nu se mai vinde, cînd forţa ta e tocmai asta " numărul de cititori pe care îi poţi influenţa/la o adică manipula? Numai că, dacă nu diagnostichezi o boală, întîrzii şi în a găsi tratamentul potrivit pentru ea. Partea bună însă este că această criză va pune capăt, vrem, nu vrem, perioadei romantice a presei româneşti, despre care vorbeam mai sus. E o coincidenţă fericită. Chiar dacă nu intrăm în dezbateri menite să găsească soluţii pentru o renaştere a jurnalismului, poate altfel decît îl ştim, dar la fel de prezent în viaţa unei societăţi, influent prin obiectivitate demonstrată, vom fi măcar influenţaţi de direcţiile salvatoare pe care le vor găsi alţii, din alte ţări, adevăraţii profesionişti, pentru care presa nu e numai o afacere, ci şi o vocaţie. Să imităm am învăţat cel mai repede în toţi aceşti ani de transformări, iar uneori imitaţia prinde bine. E oricum de preferat perpetuării inerţiei. Cu cîteva săptămîni în urmă, revista Time publica un dosar amplu despre criza presei scrise în lume. Relatări ale unui peisaj dezolant, cu publicaţii închise după decenii de apariţie, cu pericolul ce pîndeşte chiar numele mari " ca The New York Times ", cu sfaturi gen "cum să-ţi salvezi ziarul", toate demonstrau o îngrijorare bazată pe cifre reale, dar şi o căutare sănătoasă pentru o ieşire din criză. Jurnalismul nu moare, de fapt, dar e o evidenţă că el trebuie să se transforme, sub ameninţarea Internetului şi a televiziunii. Numai că transformarea poate fi văzută de unii ca un abandon al calităţii analizelor, al anchetelor şi comentariilor ce merg în profunzime şi dau personalitate unui ziar, abandon "compensat" cu o imitare mai soft a tabloidelor, singurele care nu dau semne de declin în vremuri de criză. Plus o încăpăţînată preluare inutilă a ştirilor zilei, pe care toată lumea le află mult mai rapid de la TV sau de pe Internet. Este exact ceea ce se întîmplă acum la noi, cu rezultate vizibil dezastruoase pentru mai toate cotidienele. Soluţii inteligente, abile, printre care şi cea sugerată de Time, anume folosirea Internetului ca mod de incitare a curiozităţii, şi nu de propagare a conţinutului identic cu acela din versiunea print " dublare care a provocat falimentul mai multor publicaţii " întîrzie să fie luate în calcul, cel puţin la noi. Cît despre soluţii cu o doză mai mare de risc " cum ar fi aceea să mizezi pe jurnaliştii specializaţi într-un domeniu sau altul, care pot da nu doar informaţia brută, ci şi explicaţiile profunde ale unui eveniment, ceea ce poate îndemna un cititor să gîndească singur şi să facă propriile legături " nici să nu mai vorbim! Din lipsă de viziune, în presa românească nici un risc nu este asumat, nici o decizie gîndită pe termen lung, ci se adoptă numai soluţii de moment, care amînă superficial un deznodămînt ce nu se anunţă fericit. Dar nu e acesta modelul aplicat de întreaga societate, de la mic la mare? Refuzul unei transformări creative, abia asta ar putea omorî cu adevărat jurnalismul, nu numai pe acela aşa cum îl ştim, ci şi pe acela care i-ar fi putut urma. Cristina Modreanu este senior editor la ziarul Gândul.