Jumate fum
Aproape 40 și sper că mă voi simți la fel de neinteresată de schimbarea prefixului și la următoarele aniversări. Ar fi interesant totuși să văd dacă avea dreptate femeia care mi-a ghicit în palmă și care mi-a spus un categoric „82” (aveam 18 ani atunci). Bine, tot ea mi-a trîntit și un „fără copii”, dar uite că s-a înșelat. Mijlocul vieții mă prinde cu o micuță moștenitoare și asta ar fi cea mai mare realizare de pînă acum. Îmi mai dau însă puțin credit și îmi repet iarăși mie însămi (cu groază): ce bine că te-ai ținut de scris, bă băiete! Ce-aș fi făcut dacă nu aș fi făcut asta, ce s-ar fi ales de mine? Dacă m-aș fi luat după un „Cititul prostește”, după un „Cu poezia nu faci bani”, după „Bine, înțeleg, este un hobby, ai și tu un hobby acolo?”.
Dar eu, eu cea fără de ambiție și fără mari ambiții în viața asta, mi-am pus toată voința mea în protejarea teritoriului meu – scrisul. Așa că, da, mai am o bilă albă. Regret doar că am fost mereu nevoită să pun orice altceva înaintea scrisului, că am fost nevoită să vin cu bani de-acasă ca să mă țin de job-ul ăsta, că am ajuns în ultima vreme să urăsc discuțiile despre bani cînd eu ar trebui să discut despre scris, nu despre alte alea. Dar pînă la urmă trebuia să supraviețuiesc cît de cît decent spre mic-burghez ca să scriu, nu? Cărțile costă bani, dacă nu citești nu ai ce să scrii, așa că trebuia să îmi plătesc oarecum și dependența asta (plus chiriile, mîncarea, hainele, socializările diurne și nocturne – bine, beții, petreceri – și alte deplasări atît de vitale pentru un om care vrea să cunoască). Și viciile. Pentru că eu sînt o viciată. La mine influența viciului se va întinde peste mai mult de trei sferturi de viață (dacă doamna de mai sus va avea dreptate cu 82-ul ăla), iar viciile costă destul (nu regret nimic).
Pentru mine, cumva, jumătatea vieții, borna aia importantă, vîrsta care trebuia și atinsă și depășită, a fost 36. La 36 a murit tata. Voiam să văd dacă pot să trec de pragul ăsta (am fost superstițioasă foarte mulți ani). L-am trecut. Cîteodată îmi părea rău că-mi pierd timpul cu superstițiile, cu fricile, cîteodată îmi doream să se termine totul.
Are Leonard Cohen cîntecul ăla superb „In my secret life”. In my secret life, eu fac o mulțime de lucruri, am ținut multă vreme o altă persoană ascunsă acolo, o persoană totală. Am dus lupte peste lupte pentru ca ea să iasă cumva și în lumea reală. Problema era că persoana asta era perfectă, făcea numai lucruri mișto, nu rănea pe nimeni în timp ce, in real life, eu făceam harcea-parcea totul, răneam oameni, pe mine însămi, distrugeam lucruri. A durat ceva să îmi mai domolesc impulsivitatea turbată, să mai sting cît puteam din vulcanul furios care eram. Pe de altă parte, a durat și mai mult să învăț să spun ce îmi doream, ce voiam și cum, atît mie, cît și celor din jurul meu, și încă n-am ajuns acolo.
Pînă acum, jumătatea asta de viață a fost ca o shaorma cu de toate. M-am lăsat în mrejele schimbării constante. Și încă mai am de învățat. Norocul meu că am zis da la descotorosirea de diverse prejudecăți, șabloane, cutii, noroc că m-am lăsat și în voia poftelor mele, că altfel s-ar fi adunat poate mii de regrete.
Relațiile. Am ajuns să nu mai regret absolut nici una. Poate doar felurile în care s-au terminat, multe chestii oribile pe care le-am făcut eu sau multe lucruri pe care le-am suportat cînd ar fi fost mai bine să nu, dar, pînă la urmă, toate astea m-au făcut omul care sînt azi și mă vor reface (construiri, deconstruiri, reconstruiri) probabil pînă la final. O singură palmă mă urmărește constant și abia așteaptă să îmi mai tragă una după ceafă – că mi-a lipsit mai mereu curajul de a opri totul cînd simțeam că nu mai pot și o tot țineam ca surda pe mormînt.
Planul meu major este să nu îmi mai fac planuri, dar asta nu iese niciodată. Pînă m-am prins eu că ar fi mai OK pentru mine să învăț să nu mă mai stresez că nu fac planul, nu iese planul, că s-a dus dracului planul, mi-am pierdut ani întregi în dezamăgiri și furie. Abia după ce mi-am luat niște timp pentru mine și singurătatea mea am înțeles că mai bine fuck the plan, consumam prea multă energie bocind că nu merge planul decît să-mi văd de resturile vieții. De-aia e singurătatea uneori o tipă atît de mișto, îți livrează niște lucruri formidabile, la care nu te-ai fi gîndit (că nu aveai timp, că era prea mult zgomot de fond). Ca să parafrazez o parafrazare preferată (#sărutmînușițele lui Ilieș Gorzo), cine mă vede acum zice că nu mai am nici un plan, dar mai am unul – să scriu o distopie în versuri sau proză, ce-o ieși. E atît de ambițios planul ăsta că doar gîndul că nu am renunțat la scris pînă acum îmi mai dă o speranță. Că, în rest, ce să mai zic, poate c-o să se-aleagă praful și de planul ăsta.
La cîtă autodistructivitate am băgat, mă mir că mai sînt pe aici să scriu despre alte realizări.
Ratări? Dacă nu aveam un concert pînă acum, aș fi zis că asta ar fi fost ratarea vieții. Însă am stresat niște oameni de 3 x live și zic că se pune c-am cîntat și în concert (#sărutmînușițele la băieții de la Oedip Piaf).
Presiuni? Doar acum și de acum încolo, datorită fiicei mele, doar datorită ei am ajuns un om responsabil de binele altuia.
Livia Ștefan este poetă. Cea mai recentă carte publicată: Thanato Hotel, Casa de editură Max Blecher, 2019.
