Jocuri şi poturi ale ambiţiei

Publicat în Dilema Veche nr. 955 din 28 iulie – 3 august 2022
image

„Ambiţia” vine la noi pe filieră franceză. Originea lui ambition e latinescul ambitio, care derivă din verbul ambio, cu sensul generic de „a înconjura, a da tîrcoale”, însă trimiţînd într-un sens special la insistenţa cu care candidaţii la demnităţi publice căutau să-şi procure voturile concetăţenilor. Iată, aşadar, că ambiţia, în sens primar, e legată de perseverență, de tenacitate, fără a implica în mod necesar o conotație negativă. Şi totuşi, nici o utilizare a termenului actual nu e ferită de suspiciuni. A fi ambiţios pare o condiţie necesară a succesului într-o lume a competiţiei generalizate, însă cine ar putea indica o graniţă precisă dincolo de care ambiţia e vanitate ori lipsă de scrupule? Sau a vorbi despre un proiect ambiţios – precum acesta de a înghesui într-un articol de dimensiuni limitate o groază de referinţe culte – deja presupune o apreciere ambivalentă: da, e lăudabil ceea ce încerci, dar e foarte posibil să te întinzi mai mult decît ţi-e plapuma!

Oricum, conotaţia negativă pe care tindem să o ataşăm ambiţiei se datorează canalizării acesteia spre succesul lumesc: vorbim, astfel, despre ambițiile funeste ale politicienilor sau de acelea, deșarte, ale vedetelor din social media. Ambiţia devine, în asemenea cazuri, o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi, plasîndu-l pe ambiţios într-un roller-coaster din care acesta nu mai poate evada altfel decît sfîşiat, consumat, devorat pe dinăuntru de hybris-ul său. În mod pilduitor, Socrate era pus, în dialogul Alcibiade, să îl întrebe retoric pe acest personaj devenit, în mintea atenienilor, veritabil prototip al oamenilor seducători, dar fără miez, roşi de ambiţii uriaşe: „Ia spune, Alcibiade, ce preferi: să-ţi duci viaţa mulţumindu-te cu toate bunurile de care ai parte acum sau să mori pe loc, în cazul că nu-ţi va fi îngăduit să dobîndeşti mai mult?” (trad. S. Vieru). Superbie sau lipsă de măsură considerată, în mentalul grecesc, a perturba ordinea naturală a lucrurilor, cu deznodăminte dintre cele mai tragice.

Filozofia greacă ne oferă, însă, şi un antidot la ambiţiile de acest fel: viaţa adevărată a cinicului, urmînd modelul lui Diogene. Asumîndu-şi declasarea şi marginalitatea, sărăcia şi proasta reputaţie (adoxia), ba chiar transformînd downshifting-ul într-o încercare personală, într-un veritabil exerciţiu ascetic, filozoful cinic duce o viaţă de rezistenţă, dezbrăcată de prejudecăţi şi convenţii sociale, o viaţă dedicată libertăţii şi spunerii fără ocolişuri a adevărului (parrêsia): un adevăr cum nu se poate mai incomod pentru toţi aceia dintre noi prinşi în lupta vană pentru avere şi mărire, ahtiaţi după like-uri şi urmăritori. Viaţa filozofului cinic înţeleasă „ca viaţă dreaptă este animalitatea fiinţei umane relevată ca sfidare, practicată ca exerciţiu şi aruncată în ochii celorlalţi ca scandal”, va afirma Foucault, în ultimul său curs de la Collège de France, în 1984, sugestiv intitulat Curajul adevărului. În timp ce D’Alembert nu se sfia să remarce, în plin secol al Luminilor: „Fiecare veac şi mai cu seamă al nostru ar avea nevoie de un Diogene: dar greutatea e să găseşti oameni care să aibă curajul de a fi Diogene, precum şi oameni care să aibă curajul de a-l suporta”. Fără o întoarcere la adevărurile elementare ale cinismului antic, va argumenta Sloterdijk, nu putem combate „falsa conştiinţă luminată”, adică blazarea şi lipsa de scrupule a cinicului modern – acela care, cu o vorbă inspirată a lui Huxley, „cunoaşte preţul a orice, dar valoarea a nimic”. Fie recuperăm sensul primordial etic şi ascetic al filozofiei cinice, fie devenim noi înşine, mai devreme sau mai tîrziu, „acei oameni de a căror existenţă ne-au avertizat părinţii noştri”.

Aş dori să aduc, însă, în discuţie şi două sensuri mai curînd pozitive, cel puţin la prima vedere, ale ambiţiei. Le voi numi ambiţie epistemică şi ambiţie literară.

Prima poate fi abordată pornind de la distincţia fundamentală pentru primul curs susţinut de Foucault la Collège, în 1970: Voinţa de a şti. E cazul să distingem între dorinţa de a cunoaşte şi voinţa de a şti, susţinea aici gînditorul francez, urmărind această opoziţie de-a lungul întregii istorii a filozofiei şi culturii europene. Dorinţa de a cunoaşte e în miezul filozofiei clasice greceşti şi justifică încercarea lui Platon sau Aristotel de a-i repudia pe sofişti, în numele cunoaşterii veritabile. Dorinţa de a cunoaşte implică adevărul filozofiei tradiţionale, ce presupune legarea subiectului cunoscător de un adevăr prestabilit, etern, printr-o formă de adecvare sau acord. Platonismul justifica aspiraţia la cunoaştere veritabilă, care trebuie deosebită de promisiunile amăgitoare ale sofisticii, prin argumentul afinităţii sufletului cu inteligibilele, adică al identităţii de fond dintre sufletul cunoscător şi Ideile eterne: partea eternă a sufletului, gîndirea, nu e din lumea aceasta, e înrudită cu Ideile, iar cunoaşterea veritabilă e de tip contemplativ, nu empirică, presupunînd „retragerea din simţuri” şi „reamintirea”. La Aristotel, experienţa devine o dimensiune esenţială şi indispensabilă în cunoaştere, dar afinitatea postulată de Platon nu e tăgăduită, ci se vede confirmată la nivel biologic: chiar de la prima propoziţie a Metafizicii sîntem asiguraţi că dorinţa de a cunoaşte e perfect naturală pentru toţi oamenii, ceea ce face ca ştiinţa să îşi găsească rădăcina în curiozitatea dezinteresată, iar filozofia, în mirare. Cunoaşterea implică o formă de plăcere superioară, desprinsă de orice folos practic imediat, însă strîns legată de dorinţa de ordine.

Dar ce se întîmplă dacă privim lucrurile prin prisma voinţei de a şti? La antipodul presupusei plăceri nevinovate de a cunoaşte, descoperim un instinct de a domina, deci o ambiţie de a şti şi a spune celorlalţi cum stau lucrurile de fapt. Pe firul unei istorii sinuoase care merge de la sofişti pînă la Nietzsche, Freud şi urmaşii acestora din zilele noastre, întrezărim, în spatele căutării adevărului, jocul în perpetuă reconfigurare al unor instincte de dominaţie. La început e voinţa de a impune şi a se impune, aşadar un soi de violenţă instauratoare. Iar atunci, vorbim despre tensiuni, rupturi şi inevitabile confruntări, cîtă vreme cunoaşterea adevărului nu mai reprezintă ceva hărăzit omului din eternitate – în fond, ceva deja deţinut şi trebuind numai actualizat –, ci urmarea unei ambiţii, o forţare a lucrurilor şi o expresie a puterii. Rezultă că raportarea subiectului la adevăr se vădeşte a fi, în primă instanţă, un raport de putere, unul sprijinit pe practici şi interese sociale. O asemenea abordare face posibilă o istorie politică a adevărului şi, deopotrivă, o genealogie a subiectului cu adevărat ambiţios, a aceluia care pronunţă şi astfel instituie adevărul pentru semenii săi. În cazul lui Foucault, investigaţia dubletului ştiinţă-putere (savoir-pouvoir) va lua ca punct de plecare istoricul practicilor judiciare, pentru a-şi găsi miza principală în problematizarea tehnologiilor disciplinare şi a dispozitivelor de normalizare operînd în statul modern, odată cu emergenţa acelei puteri care ia drept ţintă şi domeniu de aplicaţie fiinţa umană în dimensiunea sa primară de corp viu.

Ceea ce am denumit aici ambiţie literară nu e nici pe departe un resort mai puţin complicat decît se vădeşte a fi ambiţia epistemică, ci unul incurabil ambivalent. Am în vedere ambiţia primară a scriitorului, concentrată într-o întrebare de acest soi: De ce să duc o singură viaţă, cîtă vreme pot trăi zeci şi sute de vieţi în imaginaţie? În timp ce poetul puternic, în accepţia lui Bloom sau a lui Rorty, trăieşte cu spaima de a nu fi decît o simplă copie şi cu obsesia originalităţii, povestitorul, romancierul şi dramaturgul de vocaţie se lasă consumaţi de o ambiţie faustică. Fiecare dintre ei ştie că poate fi mai mulţi şi, totodată, mai mult decît un simplu mediu sau receptacol de suflete, mai mult decît un actor sau un interpret: poate fi însuşi demiurgul propriei sale lumi. O asemenea semeţire sau lipsă de smerenie se vede, însă, pedepsită prin revolta propriilor sale personaje ce par, de la un anumit moment încolo, să evolueze de capul lor, să nu se mai lase cuminţite de un tătic omniscient, adică organizate într-o naraţiune unitară. În schimb, ele par să-şi strige în urechile Autorului disperarea sfidării, repetînd ceea ce Kierkegaard (de fapt, unul dintre heteronimii acestuia, Anti-Climacus) a scris, atît de pătrunzător, despre îndîrjirea celui care ar vrea să se recreeze singur, pornind de la zero, într-un act de revoltă împotriva Creatorului său. „E ca şi cînd unui scriitor i-ar scăpa o greşeală, iar greşeala ar deveni ea însăşi conştientă de sine – poate nici măcar n-a fost o greşeală adevărată, ci într-un sens mult mai înalt ceva care ţinea în mod esenţial de întregul tablou – e ca şi cînd această greşeală s-ar revolta acum împotriva scriitorului, ar refuza, din ură faţă de el, să fie corectată şi i-ar spune cu o ciudă nebună: «Nu, nu vreau să fiu ştearsă, vreau să rămîn ca martor împotriva ta, ca martor al faptului că nu eşti decît un autor mediocru»!” (trad. M. Diaconu).

Cristian Iftode este conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, director al Departamentului de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei. Cea mai recentă carte publicată: Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, Editura Trei, 2022.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

 Khaby Lame Captură video
De la muncitor sărac la cel mai urmărit influencer TikTok: povestea de succes a lui Khaby Lame
Khaby Lame, un tânăr de 22 de ani, a ajuns să fie cel mai urmărit influencer de pe TikTok.
Submarinul nuclear Belgorod FOTO Profimedia
Rusia a mobilizat submarinul nuclear pentru a testa o torpilă. Poate provoca un tsunami radioactiv
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a atenționat statele sale membre asupra mobilizării submarinului nuclear rus „K-329 Belgorod”.
vladimir putin Sursă: Profimedia
Cu un calorifer pe post de mustață: Putin, ridiculizat de o revistă poloneză FOTO
Vladimir Putin, președintele rus care a provocat criza energetică în întreaga Europă, a fost ridiculizat duminică pe coperta uneia dintre cele mai cunoscute reviste poloneze, potrivit Nexta.

HIstoria.ro

image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Victor Babeș, cel mai elegant savant român
Victor Babeș a fost savant, profesor universitar, unul dintre cei mai renumiți oameni de știință, cunoscut și recunoscut în toată lumea. Când apărea profesorul Babeș la catedră, sau cu alte ocazii, acesta era îmbrăcat impecabil, foarte elegant, având o ținută exemplară.