Istorii trecute cu răsfăț şi răzgîială

Răsfăț şi huzur apar ȋn dicționare ca fiind sinonime cu traiul bun şi îmbelșugat. Dar dacă huzurul a dispărut cu vremurile fanariote, răsfățul s-a tot prefăcut şi lățit, ajungînd să se confunde cu răzgîiala şi obrăznicia. Deseori spunem despre odraslele noastre că sînt prea răsfățate, răzgîiate şi „obraznice”, dar ne ferim să recunoaștem că şi noi, adulții, ne aruncăm ȋn răsfățuri care mai de care mai sofisticate şi mai greu de înțeles. Nici oamenii din trecut nu erau cu mult diferiți, abandonîndu-se ȋn alintări şi desfătări atunci cînd vremurile line le patronau zilele. 

Puţintică eglengea alături de Milort şi Jiji

Se spunea că traiul  ȋn răsfăț oglindea plăcerea desfătării ȋn clipele lungi ale singurătății de sine. De exemplu, la 17 mai 1784, Dumitrana Ştirbei scria, din Craiova, negustorului Ioan Constantin Hagi Pop, din Sibiu, următoarele: „Să-mi găsiți un cățeluș, după cum era Milortu, ca să-mi fac cu dînsul puțintică eglengea, pentru trecerea din vreme; numai să fie după cum era Milort, cilibiu”. Pe Milort ȋl primise cucoana Ştirbei cu un an ȋn urmă şi-l răsfățase cum știuse mai bine, dar cățelușul se stinsese prin primăvară, poate de la prea mult zahar şi dezmierdare. Milort sau Milord va fi venit de prin imperiile britanice. Tot de pe acolo şi-ar fi dorit cucoana un alt cîine cu care să se răsfețe ȋn petrecerea (eglengea) vremii. Cățelușii mici şi „flocoşi” sînt la modă printre boieri şi cererile se înmulțesc. Un alt boier, Constantin Gianoglu, mare clucer, cere să i se trimită: „un căţeluş de cei mici, flocos... foarte să fie mic, încît să nu mai fie ȋn toată Evropa mai mic decît acela; să fie şi flocos, cu păru slobozit şi mo<a>le” (14 noiembrie 1784). Privirile ni se opresc deseori asupra animalelor de companie reprezentate, ȋn portretele din epocă, alături sau ȋn braţele stăpînilor, părînd fericiţi şi unii, şi alţii. Dacă ogarii şi copoii aveau atribuţii practice ȋn cadrul partidelor de vînătoare, căţeii mici flocoşi erau doar pentru răsfăţul „mamuzelelor”, după cum scrie Constantin Brăiloiu, la 17 iulie 1810. El cere, de la același negustor Hagi Pop, doi „cîini mici de tot cu păr mare, de care au damele cele mari lîngă dînsele” pentru a satisface „marea plăcere a mamuzelei Zinca Văcărescu” care şi-ar dori „să poată totdeauna a-l avea ȋn mîini”. Bichonii havanezi, maltezi sau pudelii se află ȋn braţele tuturor cucoanelor din Europa. Şi dacă cucoanele doreau căţeluşi, boierii preferau cîinii mari, puternici, care să-i însoțească ȋn plimbările cotidiene sau la partidele de vînătoare. Iancu Oteteleşanu, boier mare, şi dregător de vază, ȋn Bucureştiul mijlocului de secol al XIX-lea, avea un ogar mare care-l acompania ȋn plimbările sale la moșia de la Măgurele. Cîinele era unul de-al casei pe care stăpînul ȋl răsfăța ȋn fiecare zi cu „o pîine”. În socotelile casei, păstrate pentru anii 1839-1841, pe vremea cînd Iancu era ispravnic al ocnelor de sare, sluga era trimisă ȋn tîrg să cumpere „pîine pentru cîine”. Ce răsfăţ! Oamenii timpului trecut se legau de animale cu drag, răsplătiți fiind prin afecțiune necondiționată sau prin gesturi, viersuri sau alte giumbușlucuri care le dezmierdau simțurile şi alungau, cel puțin pentru o vreme, gîndurile negre ale fricilor cotidiene. 

Dacă Oteteleşanu ȋşi răsfăța cîinele cu pîine, marele logofăt Grigore Băleanu se desfăta ȋn petrecerea timpului cu canarii gălbiori pentru care îl angajase pe Tache Merişescu să se grijească de seminţe de susan şi apă proaspătă. Canarii sînt o altă modă, dar venită din Imperiul Otoman, inspirînd boierii şi marii demnitari fanarioți să-i poarte pe drumurile Stambulului şi Diilor (Vidin) spre a le încînta privirile ȋn reședințele lor de pe malurile Dîmboviței şi colinele Copoului. „Tu eşti puișor canar! Nu te hrănești cu zahar”, scria, cu patos, Ienăchiţă Văcărescu, cu gîndurile la o iubire ce se va fi risipit printre zăbrelele unei colivii de aur. De aici şi pînă la Gabriel Molnar din Săliştea Sibiului, care-i conducea pe Jiji şi Ducipal pe ultimul lor drum, ȋn veselia lăutarilor, nu mai este decît un pas. La 6 iunie 1824, Gabriel Molnar cerea cu insistență un cal (de la acelaşi Hagi Pop) care să semene cu Jiji sau cu Ducipal, ce-i fuseseră tovarăşi de drum; parteneri de discuții şi răsfățuri, iapa Jiji şi armăsarul Ducipal primiseră la moarte onoruri şi festine funebre, „cu pompă”, „cu muzicaşi” şi cortegii, adunînd pe toţi ai „curţii” la jalea de pe urmă. 

Răsfățuri culinare

Gastronomia are un loc important ȋn desfătarea cotidiană, ȋn marcarea unui statut social sau pur şi simplu ȋn satisfacerea unui capriciu culinar. Şi cum capriciile ţin mai degrabă de gusturi decît de pungă, boierii şi ţăranii, negustorii şi artizanii, femeile şi bărbaţii, progeniturile şi odraslele ȋşi răsfaţă papilele gustative uneori cu lucruri simple, deseori cu delicatese imaginate, aduse cu mari sacrificii de departe. Pe la 1811, Teodor Vîrnav, băiet de vreo 13 ani, descria fericirea de a mînca scrob, făcut de lelea Safta, din ouăle furate de el de prin „poiețile” unchiului său, Fotache Ciurea, la satul Lămăşanii, din ţinutul Tecuciului. La aceeaşi vreme, un alt băiet, Dimitrie Merişescu, se plimba prin tîrgul Bucureştiului, oprindu-se la simigerie pentru a gusta simiţi şi „bogaci cu foarte mult zahar”. Păstrăvii marinaţi, mămăliguţa caldă, abia scoasă din cuptor, sau cafeaua neagră devin delicateţuri ȋn contexte speciale şi pe buzele unor oameni care le descriu cu atîta afectare că-ţi stimulează papilele gustative şi astăzi, de-ţi lasă gura apă. „Iaca, cocoană Catincă, c­ă-ţi trimit o mămăliguţă, acu’ scoasă din cuptioru, s-o mănînci cu leliţa Gafiţa şi cu conu Iordache”, scrie serdarul Andronache pe la 1830. Cocoana Catinca gustase mămăligă aproape zi de zi, dar nici una nu va fi fost ca aceea dăruită, cu drag, de serdarul Andronache. Răsfăţul creştea pe măsura posibilităţilor materiale şi a poziţiilor sociale. Cînd vodă Mihail Sturdza cununa, cu ocazia urcării pe tron, ȋn anul 1834, 16 perechi de tineri, la ospăţul nupţial le oferea ȋngheţată, lucru rar şi nemaiauzit pentru ţărani. Iscusitul postelnic Manolache Drăghici, autor al multor manuale casnice şi culinare, nota amuzat surprinderea tinerilor de aşa „răsfăţ rece”: „S-au minunat foarte mult oaspeţii, văzînd un feliu de omăt colorat şi dulce mîncîndu-se cu linguriţa care au prins a dzice unii către alţii: «Măi că tare-i rece zeama aceasta, de ȋţi taie dinţii»”. Răsfățarea oaspeţilor cu felurite cofeturi, zaharicale sau mîncăruri exotice făcea parte dintr-o strategie socială bine regizată de cel care voia să atragă atenţia asupra sa şi a casei sale. Stan Jianu, boier şi dregător de peste Olt, organiza festine nupţiale şi banchete ȋn care lucrurile rare trebuiau să desfete privirea, să ȋncînte gusturile, dar mai ales să-i poarte numele mai departe. Oale mari cu alămîi şi portocali erau aşezate ȋn sala de primire, mesele erau decorate cu figurine din zahar sau „dumbrăvi cu jigănii de argint”, bezele („de 24 de persoane un aufsaţi de zahar, cu tot felul de figuri” – din germanul Aufsatz), vinuri de Tokay, de Rin, de Spania, rozol (un fel de rachiu roșu) de Franţa, bucatele erau preparate cu „untdelemnuri” de Lucca şi Provence, cu șofran de Indii şi capere de Misir. Şi cînd imaginația nu mai avea reperele cunoașterii, cerea să i se aducă orice ar fi nou şi la modă (naimod): „un naimod ce-mi spuse nepotu că obicinuiesc la masa domnilor”. 

De la răsfăţ la răzgîială

Răsfăţul exagerat duce la răzgîială. Iar răzgîiala copiilor este, dintre toate, cea care aduce cele mai mari neplăceri ȋn viaţă. Scriind despre educaţia copiilor ȋn a sa Memorie de taină, doctorul Ştefan Episcupescu îndemna părinţii să fie sobri cu copiii lor şi mai ales cu tinerii care au „un dascăl al răutăţii ȋnlăuntru lor” – nestrunit, ȋi ispiteşte către „fapte rele”. De aceea, răsfăţurile erau inutile şi recomanda: haine să primească doar o dată pe an şi urmînd igiena şi nu moda timpului („a se purta cu haine simple, nu de fală”); bani pe mînă doar cînd vor cunoaște rostul lor („a nu li se da parale pînă spre a nu afla întrebuințarea lor”); smerenie către părinți ar trebui să poarte; să nu vorbească neîntrebați, căci petrecerea ȋn tăcere îi ajuta să gîndească, dar şi să păzească „tainele” vieții. De la o generație la alta, răsfățul şi răzgîiala îmbrăcau forme diferite, uneori interpretate diferit de membrii aceleiași familii. Deseori, părinții se acuzau reciproc de răsfățuri exagerate care sfîrșeau ȋn răzgîială şi obrăznicie, greu de stăpînit. De pildă, Elena Hartulari primea tăcută reproșurile soţului ei, Iorgu, care o considera vinovată de comportamentul fiicei lor, Maria, pierdută ȋn brațele unui presupus conte de Alba, pe străzile Parisului. La rîndul ei, Elena credea că-şi răsfățase excesiv fiica, dar şi băieții, ferindu-i de ochiul aspru al tatălui lor, îngrijindu-se să nu le lipsească nimic şi trimițîndu-i la studii departe, tocmai ȋn Franţa. În memoriile sale, scrise la mijlocul secolului al XIX-lea, mama se tînguia şi se văicărea de nerecunoștința copiilor care n-au știut aprecia alinturile copilăriei şi sacrificiile ei, întorcîndu-i spatele la bătrînețe. 

Dar, cum spuneam, interpretările sînt diferite: ceea ce părinții vedeau ca răsfăț inutil, tinerii judecau drept un lucru necesar al sociabilității cotidiene. Din Berlinul anului 1836, Mihail Kogălniceanu cerea bani pentru mănuși şi frac, pentru droșcă şi pantofi, lucruri utile care să-i permită participarea la viața socială a orașului. Dar dacă, pentru el, obiectele vestimentare păreau doar mărunțișuri utile, pentru tatăl lui ele nu erau decît exagerări şi dovezi ale răsfățului de sine: „Am văzut, băbacă, şi cele ce-mi scrii pentru cheltuiala care o fac, dară de vreme ce sînt aici ȋn Berlin cu bezădelele (Grigore şi Dimitrie Sturdza), nu pot ca să nu cheltuiesc acele trebuincioase, de vreme ce merg ȋn acele adunări ca şi ei; nu pot ca să merg pe jos şi ei ȋn butcă, nu pot ca să merg prost îmbrăcat”. „Basmale (batiste) delicate”, mănuși pentru o zi, bilete la teatru, cărţi şi iarăşi cărţi sînt „mărunţişurile” disputate aproape ȋn fiecare scrisoare de tată şi fiu, sensurile lor alunecînd atît de uşor ȋntre răsfăţ şi răzgîială.  

Constanța Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată este Changing Subjects, Moving Objects: Status, Mobility, and Social Transformation in Southeastern Europe, 1700-1850, Leiden, Brill, 2022.