Istoria unui film cult

În 1985 se împlineau trei decenii de la apariția romanului Moromeții, care l-a așezat pe Marin Preda în rînd cu marii prozatori ai satului românesc, Sadoveanu și Rebreanu. Istoria volumului intrase deja în legendă: de la cei cinci ani petrecuți în sertar, autorul considerîndu-l un roman cu viață scurtă pentru că „nu crestează sufletul“ cititorului și a avut nevoie de imboldul soției sale pentru a-l publica, la Premiul de Stat obținut în 1956 și pînă la statutul de capodoperă, care a contrazis temerile inițiale.

În 1985, cînd Preda plecase deja în eternitate pentru că „timpul n-a mai avut răbdare“, ecranizarea romanului se afla în producție, urmînd să completeze o filmografie începută în 1954 cu Desfășurarea de Victor Iliu și continua-tă cu Marele singuratic de Iulian Mihu (1976) și Imposibila iubire de Constantin Vaeni (1983). Istoria cinematografului românesc a rezervat fiecăreia dintre ele locul cuvenit. Acum, însă, miza era mult mai mare și regizorul-scenarist Stere Gulea știa acest lucru. Era un demers complicat asupra căruia Preda își afirmase cîndva opinia. În 1974, la conferința de presă cu ocazia lansării filmului Porțile albastre ale orașului, al cărui scenarist era, la întrebarea „V ați gîndit la ecranizarea Moromeților?“, el a răspuns fără echivoc: „Da, m-am gîndit și refuz categoric această ecranizare. Ați văzut Don Quijote, e o caricatură, deși e jucat de un mare actor, Nikolai Cerkasov. Filmul nu e slab, dar personajul e micșorat. Un erou de carte are un subtext al lui, mitologic, cu totul specific literaturii. De pildă, Moromete, în universul lui, este un om desculț și cînd ar apărea pe pînză, ieșind desculț din curte, ideea de sărăcie ar sări prea tare în ochi. În film multe idei ies în evidență în alt fel decît în carte și în mod nedorit“.

Stere Gulea și-a asumat riscul („Pesemne că există un orgoliu al originii țărănești comune care m-a făcut să am curajul acesta“) atunci cînd a propus scenariul la Casa de Filme 3 și cînd își imagina un Ilie Moromete cu chipul și temperamentul lui Gheorghe Dinică. Pînă la urmă, premisele s-au schimbat și „accidentele de parcurs“ nu s-au lăsat așteptate. Casa de Filme 3 s-a desființat după începerea filmărilor și producția a fost preluată de Casa de Filme 1. Gheorghe Dinică a abandonat echipa („Îl iubeam prea mult pe Ilie Moromete și mi-a fost frică să nu-l stric“), rolul lui Moromete revenindu-i lui Victor Rebengiuc, care, inițial, trebuia să-l interpreteze pe Dumitru lui Nae (Ilie Gheorghe în varianta finală). Cînd filmul era aproape gata, compozitorul Vasile Șirli a plecat în Franța și nu s-a mai întors (decît după 1989), așa că partitura compusă de el a fost înlocuită integral cu cea a Corneliei Tăutu. Verdictul Comisiei Cinematografiei, după vizionarea din iulie 1986, n-a fost deloc favorabil. Obiecția principală fomulată de Ioan Grigorescu – „Oamenii din film sînt îngălați, murdari… Este o chestiune de concepție. Nimeni nu se spală, totul e sumbru, murdar, întunecat“ – este preluată de Suzana Gîdea, care conchide: „Dau dreptate tov. Grigorescu că filmul nu ne reprezintă. Nu așa arăta realitatea satului nostru istoric“. Imaginea prea întunecată, limbajul prea slobod, țăranii prea desculți. „Străinii care nu ne cunosc ar putea să-și închipuie că sîntem un popor foarte înapoiat“ – se îngrijora Ion Brad. În timp ce Ecaterina Oproiu avea un discurs mai alambicat și mai perfid: „Filmul este foarte bine gîndit, extrem de elaborat în fiecare detaliu infinitezimal, dar după părerea mea are prea puțină emoție. Este o emoție la cald care se adresează sentimentelor și o emoție la rece care se adresează incandescenței ideilor. Nu sărăcia propriu-zisă, ci privirea acestei sărăcii, modul în care intrăm în sufletul acestor oameni. Întrebarea dacă sîntem sau nu noi provine din faptul că, voit sau nevoit, regizorul a creat între film și noi distanța acestei relative indiferențe“.

Din fericire, cu totul alta a fost reacția publicului (peste două milioane de spectatori în două decenii), a festivalurilor (șapte premii ACIN în 1987, trei la Costinești în 1988, două la Santarem în 1988 și unul la San Remo) și, mai ales, a criticii. „Film al tăcerilor, opera lui Stere Gulea se impune prin știința cu care cineastul a știut să păstreze din romanul lui Preda accentele și nuanțele ce definesc nu numai o comunitate umană, ci și obîrșiile ei sociale și istorice, psihologice și sentimentale“ (Călin Stănculescu). „Un film de o forță emoțională ieșită din comun. Regizorul-scenarist a căutat să releve nu un Preda «solar», nu o «lume scăldată în lumina eternă a zilei de vară», ci o lume învăluită în clarobscur, o lume a umbrelor misterioase, o lume filtrîndu-și marile neliniști într-o îngemănare a zilei cu noaptea, o lume străbătută – în subteran – de fior tragic și doar la suprafață de umor, un ethos cutreierat de vise“ (Eugenia Vodă). „Fără să se îndepărteze prea tare de litera romanului, regizorul a tras lozul cîştigător ce conţinea tocmai spiritul literaturii prediste. Urmărind riguros trama şi atmosfera psihologică inconfundabilă a universului ţărănesc din roman, se creează o operă independentă – filmică – de sine stătătoare, dar care cuprinde mănunchiul de semnificaţii, de dincolo de evenimenţial. Poate de aici rezidă şi marea forţă a filmului lui Stere Gulea“ (Bedros Horasangian). „Spectatorul cel mai reticent însă nu poate să nu observe – chiar de la primele imagini – acuratețea plastică a filmului, expresiva utilizare a decorurilor și calitatea interpretării; acestea trei îmi par a fi principalele reușite ale întreprinderii lui Stere Gulea – nebunească și pasionantă încercare de-a adapta la mirajul ecranului prestigiosul roman al lui Marin Preda… Mai mult: cu toate «reducțiile» operate asupra textului de către regizorul-scenarist, fresca nu rămîne mai puțin grandioasă și plastic exemplară“ (Nicolae Ulieriu). „Pînă la urmă îi vedem pe toți acești meridionali îmbătrînind încet, în două ore, ca un univers peste care se lasă amurgul. Cu Moromete în frunte pășesc spre un prag-limită al limpezimii și dispariției, și compasiunea regizorului știe să ne lase în suflet o amprentă puternică, așa cum numai Preda a știut-o face, la vremea sa…“ (Romulus Rusan). „Rareori un film trezește o atît de puternică senzație de dominantă plastică încă din primele lui cadre cum o face filmul Moromeții. El pare că preia de undeva de departe o atmosferă de dramă mocnită a unui sat cufundat în neguri, umbre și tăceri, cu orizont obturat și cer ascuns, totul învăluit într-un mister născut din amestecul de tonuri grave, întretăiate de strigăte, de foșnet de frunze. Satul, așa cum l-a văzut Andreescu, ar fi imaginea tutelară a Moromeților lui Stere Gulea“ (Mircea Alexandrescu).

La toate acestea, Stere Gulea răspunde cu modestia unui artist autentic care își cunoaște menirea: „Problema care m-a preocupat nu a fost aceea a aportului de personalitate, de originalitate, dorința de a mă «vedea». Și nu numai eu, dar și operatorul, interpretul principal și ceilalți colaboratori, am avut o singură preocupare: aceea de a ne pune în slujba cărții, încercînd să o transpunem cît mai fidel, în spiritul ei. Termenul de a «sluji» o operă literară nu ne a dat senzația de subalterni, de diminuare a eului nostru. De aceea am vrut ca filmul să fie cît mai simplu. Aproape că îmi doream ca aparatul de filmat să nu se simtă, ci doar lumea romanului cît mai vie, cît mai necontrafăcută…“ 

Cristina Corciovescu este critic de film.