Istoria trăită a unui ONG de femei

Sîntem în martie, luna în care femeile sînt răsfăţate cu cadouri sau îşi fac de cap pe la vreun spectacol Chippendale, iar feministele autohtone, băgate un pic în seamă, îşi spun oful prin media: prea puţine femei în politică, salarii mai mici pentru sectoarele de activitate feminizate, violenţă domestică şi trafic de persoane, distribuţie inechitabilă de timp şi responsabilităţi casnice, o mass-media suprasaturată de stereotipuri de gen, un învăţămînt conservator, lipsa de politici privind corelarea carierei cu viaţa de familie, o instituţionalizare de faţadă a problematicii de gen, lipsa unor strategii naţionale susţinute financiar privind egalitatea de şanse. În aşteptarea cadourilor şi a unor voci complementare care să abordeze problemele mai nuanţat, critic, dar şi autocritic, vorbind despre femei în diversitatea, nu doar în omogenitatea lor, despre marginalizări, dar şi automarginalizări ale mişcării de femei sau ale feminismului autohton, îmi permit să îmi fac eu singură un cadou. O autorecenzie.

Vine o vreme, probabil şi o vîrstă, cînd simţi nevoia să pui cap-coadă ce eşti cu ce puteai fi, ce ai făcut cu ce ai fi putut face. Dacă eşti „cineva“ îţi scrii biografia, memoriile. În ce mă priveşte, am orgolii, dar şi luciditate. Despre mine nu am de ce să scriu, dar am considerat că biografia „Anei“ –

–, ONG-ul de femei din care am făcut parte ani de zile, merită scrisă. După ani de zile în care, sub o formă sau alta, am făcut şi am trăit feminism (învăţînd, scriind, predînd, implementînd proiecte, supravieţuind ironiilor multora pentru aşa-zisul derapaj ideologic), am simţit nevoia şi obligaţia să scriu o carte despre această aventură personală şi colectivă.

Am scris această biONGgrafie (apărută în 2008 la Editura Polirom) din convingerea că, povestită, viaţa unui ONG în România (şi cu atît mai mult a unui ONG de femei), aşa cum a resimţit-o cineva dinăuntru, poate fi utilă. Cred că peripeţiile „Anei“, intersecţia de destine, fapte, contexte din jurul unei organizaţii pot fi o lectură interesantă pentru oricine se aventurează să facă şi altceva decît să se ducă şi să vină de la serviciu. Cred că povestită, viaţa de zi cu zi a unui ONG, cea de dincolo de rapoartele de activitate, poate da o imagine vie asupra a ceea ce este de fapt o asemenea organizaţie despre care nu ştiam nimic înainte de 1989 şi care este astăzi, la nivel de mental colectiv, încărcată de stereotipuri negative.

Istoria acestei organizaţii de femei, printre primele din România postdecembristă, singura asumat feministă de la început, este istoria unui ONG cu un CV oficial redutabil: multe proiecte de pionierat în zona egalităţii de şanse gîndite şi derulate, premii, contribuţii şi recunoaştere în diverse reţele tematice naţionale şi internaţionale, o revistă unicat în România (

) şi alte publicaţii, sute de vizitatori la un Centru de Resurse Multimedia pentru femei, studii de specialitate realizate ca suport pentru susţinerea unor schimbări legislative în zona egalităţii de şanse, şcoală unde s-au format multe specialiste în domeniu, semnificative reacţii oficiale la activ faţă de manifestări discriminatorii în societate. Sînt, desigur, date care pot sugera, în anumite limite, ce a făcut o organizaţie într-o anumită perioadă de timp. Şi totuşi, AnA a fost mai mult.

A fost nu doar un spaţiu fizic (pereţi, rafturi, computere, dosare), ci şi un spaţiu al ideilor, emoţiilor, entuziasmelor, inconsecvenţelor, greşelilor, amintirilor, un spaţiu „locuit“, adică trăit. A fost o sumă de proiecte publice, dar şi „bucătăria“ realizării acestora. AnA înseamnă pentru mine Mihaela, Anca, Theo, Ruxandra, Ioana, Roxana, Florentina, Nicoleta etc., adică cele pe care le-a adunat într-un loc feminismul, şi un interes comun pentru un anume tip de proiecte sociale, educative sau culturale, legate de problematica de gen în România.

 Au fost întîmplări la AnA de neconsemnat într-un studiu ştiinţific clasic, dar care dau, din punctul meu de vedere, mai multă substanţă, savoare şi autenticitate a ceea ce a fost cu adevărat (adevăr subiectiv, desigur) această organizaţie. Am fost furate ca-n codru de primul contabil angajat, am dus la capăt proiecte reuşite (de educaţie nonsexistă, dezvoltare comunitară, promovarea femeilor în politică, sensibilizarea mass media sau a sectorului civic la problematica de gen) în timp ce veneau iar minerii în Capitală sau ne murea un părinte, ne îmbolnăveam, făceam nunţi, năşteam, divorţam. Am muncit, dar ne-am simţit şi bine, ne-am certat, am bîrfit, am cercetat, dar am şi băut vin fiert de Crăciun, am avut parte de demisii furtunoase, ne-am neglijat familiile, am avut simpatii şi antipatii în cercul (din ce în ce mai restrîns) al organizaţiilor de femei, am fost uneori duplicitare adaptîndu-ne din mers la cuvintele-cheie ale finanţatorilor (drepturile femeilor, gen, dezvoltare comunitară, femeile-capital social, gender mainstreaming, integrare europeană etc.). Sînt aceste detalii relevante pentru a evalua viaţa unei organizaţii? Eu zic că sînt „condimente“ care dau viaţă, contextualizează, umanizează organizaţia conturînd poveşti în carne şi oase despre activismul civic învăţat pas cu pas de mine şi de alţii, în societatea noastră care încă suferă de ceea ce Piotr Sztomka numeşte sindromul incompetenţei civilizatorii, avînd o cultură civică infantilă, dominată de o precaritate a relaţiilor de tip comunitar.

Pentru ca să pot povesti despre AnA a trebuit deseori să mi-o imaginez ca pe o femeie cu vîrstele, toanele, problemele, sensibilităţile şi susceptibilităţile ei, cu grija sufocantă pentru alţii şi cu capacitatea de a se pierde în detalii. Vorbesc la trecut despre acest ONG, pentru că dacă eu, după numărul de ani de feminism, am ajuns la majorat, nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu AnA. Din diverse motive, în prag de majorat, nu am mai avut energie (a se citi fonduri) să ne menţinem pe piaţa ONG-istă tot mai pragmatică şi mai competitivă. Ne-am împrăştiat care încotro la serviciile, carierele şi familiile noastre, cu gîndul că poate vom mai reuşi să reclădim contextul instituţional pe care l-am abandonat.

Deseori, de-abia cînd pierzi pe cineva drag, realizezi cît de mult însemna pentru tine şi simţi nevoia să îţi aduci aminte, să discuţi cu alţii exagerîndu-i poate calităţile, uitîndu-i defectele, caligrafiindu-i biografia. Poţi simţi asta, aşa cum mi s-a întîmplat mie, şi faţă de un ONG. Am „născut“, îngrijit şi crescut AnA. Am fost agasată de ea, am părăsit-o, am trăit-o şi apoi am scris o carte despre ea. Ce a însemnat pentru mine această aventură profesională şi umană? Cred că a satisfăcut diferenţiat, în diferite momente, o serie de nevoi umane de autoactualizare, status, afiliere, apartenenţă, siguranţă, dar şi de cunoaştere, implicare şi angajament concret în ceva. Feminismul mi-a redimensionat poziţiile faţă de multe lucruri, mi-a educat o gîndire empatică faţă de alţii, atentă, chiar suprasensibilă la diferenţe (nu doar de gen) şi la contexte. Am mai puţine certitudini, alergie la generalizări sau la gîndirea în verdicte. Fără aceşti ani de feminism academic şi activist, aş fi ratat şansa unei reaşezări profesionale, a unor prietenii speciale sau nu mi-aş fi descoperit calităţi de leadership şi manageriat instituţional.

O istorie nu e niciodată istorie a ceva, ci mai ales istorie pentru ceva. Istoria acestui ONG, părticică din istoria feminismului postdecembrist de la noi, este scrisă pentru că a fost trăită şi mai ales pentru că, la nivel individual şi colectiv, a fost un proiect educaţional pentru membri şi beneficiari. Cred că povestea „Anei“ poate fi o lecţie despre inocenţă şi pragmatism, despre entuziasme şi birocraţii, despre contradicţiile dintre feminismul teoretic şi cel aplicat, despre succese şi eşecuri, despre prietenii şi alianţe, despre activismul offline şi online, despre femei, feminităţi şi mişcarea de femei, despre efectele perverse ale feminismului de import, despre balcanisme, tranziţie sau integrare europeană în varianta ei românească.

 Cu siguranţă nu este important ce a însemnat pentru mine „AnA“. Dacă a însemnat ceva pentru cei care i-au călcat casa atunci cînd o avea, i-au citit publicaţiile, atunci cînd le producea, s-au contaminat cu spiritul civic sau cu sensibilitate la problemele de gen din societatea românească, atunci, deşi regret că nu a ajuns la majorat, mă bucur că am făcut parte din poveste. Şi cum în poveşti orice e posibil, visez chiar la o revenire la viaţă (nu neapărat datorată unui prinţ!). Ca să dau dovadă că sînt „majoră“ în ale feminismului, devin pe final sfătoasă şi pledez pentru un feminism de viitor care să includă mai mult decît să excludă, să vorbească, dar să şi asculte (nu doar să cerceteze!), un feminism mai puţin feminizat, mai puţin victimist, în care să aibă loc o trecere armonioasă de la o generaţie la alta, care să se insinueze inteligent şi actualizat în multe discipline, să reuşească puntea între activism şi teorie. Visez la un feminism cu priză la public, complementar la cel academic bine aşezat la noi, la un consum democratic, firesc, natural de feminisme în societatea românească.

Emancipată peste (sau fără) măsură, mi-am făcut propriul cadou de Mărţişor prin această autorecenzie în care m-am lăudat că am scris o carte bună... Rectific: am trăit o „carte“ bună!

biONGbrafie. AnA – istoria trăită a unui ONG de femei,