Istoria trăită a unui ONG de femei

Publicat în Dilema Veche nr. 317 din 11-17 martie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Sîntem în martie, luna în care femeile sînt răsfăţate cu cadouri sau îşi fac de cap pe la vreun spectacol Chippendale, iar feministele autohtone, băgate un pic în seamă, îşi spun oful prin media: prea puţine femei în politică, salarii mai mici pentru sectoarele de activitate feminizate, violenţă domestică şi trafic de persoane, distribuţie inechitabilă de timp şi responsabilităţi casnice, o mass-media suprasaturată de stereotipuri de gen, un învăţămînt conservator, lipsa de politici privind corelarea carierei cu viaţa de familie, o instituţionalizare de faţadă a problematicii de gen, lipsa unor strategii naţionale susţinute financiar privind egalitatea de şanse. În aşteptarea cadourilor şi a unor voci complementare care să abordeze problemele mai nuanţat, critic, dar şi autocritic, vorbind despre femei în diversitatea, nu doar în omogenitatea lor, despre marginalizări, dar şi automarginalizări ale mişcării de femei sau ale feminismului autohton, îmi permit să îmi fac eu singură un cadou. O autorecenzie.

Vine o vreme, probabil şi o vîrstă, cînd simţi nevoia să pui cap-coadă ce eşti cu ce puteai fi, ce ai făcut cu ce ai fi putut face. Dacă eşti „cineva“ îţi scrii biografia, memoriile. În ce mă priveşte, am orgolii, dar şi luciditate. Despre mine nu am de ce să scriu, dar am considerat că biografia „Anei“ –

–, ONG-ul de femei din care am făcut parte ani de zile, merită scrisă. După ani de zile în care, sub o formă sau alta, am făcut şi am trăit feminism (învăţînd, scriind, predînd, implementînd proiecte, supravieţuind ironiilor multora pentru aşa-zisul derapaj ideologic), am simţit nevoia şi obligaţia să scriu o carte despre această aventură personală şi colectivă.

Am scris această biONGgrafie (apărută în 2008 la Editura Polirom) din convingerea că, povestită, viaţa unui ONG în România (şi cu atît mai mult a unui ONG de femei), aşa cum a resimţit-o cineva dinăuntru, poate fi utilă. Cred că peripeţiile „Anei“, intersecţia de destine, fapte, contexte din jurul unei organizaţii pot fi o lectură interesantă pentru oricine se aventurează să facă şi altceva decît să se ducă şi să vină de la serviciu. Cred că povestită, viaţa de zi cu zi a unui ONG, cea de dincolo de rapoartele de activitate, poate da o imagine vie asupra a ceea ce este de fapt o asemenea organizaţie despre care nu ştiam nimic înainte de 1989 şi care este astăzi, la nivel de mental colectiv, încărcată de stereotipuri negative.

Istoria acestei organizaţii de femei, printre primele din România postdecembristă, singura asumat feministă de la început, este istoria unui ONG cu un CV oficial redutabil: multe proiecte de pionierat în zona egalităţii de şanse gîndite şi derulate, premii, contribuţii şi recunoaştere în diverse reţele tematice naţionale şi internaţionale, o revistă unicat în România (

) şi alte publicaţii, sute de vizitatori la un Centru de Resurse Multimedia pentru femei, studii de specialitate realizate ca suport pentru susţinerea unor schimbări legislative în zona egalităţii de şanse, şcoală unde s-au format multe specialiste în domeniu, semnificative reacţii oficiale la activ faţă de manifestări discriminatorii în societate. Sînt, desigur, date care pot sugera, în anumite limite, ce a făcut o organizaţie într-o anumită perioadă de timp. Şi totuşi, AnA a fost mai mult.

A fost nu doar un spaţiu fizic (pereţi, rafturi, computere, dosare), ci şi un spaţiu al ideilor, emoţiilor, entuziasmelor, inconsecvenţelor, greşelilor, amintirilor, un spaţiu „locuit“, adică trăit. A fost o sumă de proiecte publice, dar şi „bucătăria“ realizării acestora. AnA înseamnă pentru mine Mihaela, Anca, Theo, Ruxandra, Ioana, Roxana, Florentina, Nicoleta etc., adică cele pe care le-a adunat într-un loc feminismul, şi un interes comun pentru un anume tip de proiecte sociale, educative sau culturale, legate de problematica de gen în România.

 Au fost întîmplări la AnA de neconsemnat într-un studiu ştiinţific clasic, dar care dau, din punctul meu de vedere, mai multă substanţă, savoare şi autenticitate a ceea ce a fost cu adevărat (adevăr subiectiv, desigur) această organizaţie. Am fost furate ca-n codru de primul contabil angajat, am dus la capăt proiecte reuşite (de educaţie nonsexistă, dezvoltare comunitară, promovarea femeilor în politică, sensibilizarea mass media sau a sectorului civic la problematica de gen) în timp ce veneau iar minerii în Capitală sau ne murea un părinte, ne îmbolnăveam, făceam nunţi, năşteam, divorţam. Am muncit, dar ne-am simţit şi bine, ne-am certat, am bîrfit, am cercetat, dar am şi băut vin fiert de Crăciun, am avut parte de demisii furtunoase, ne-am neglijat familiile, am avut simpatii şi antipatii în cercul (din ce în ce mai restrîns) al organizaţiilor de femei, am fost uneori duplicitare adaptîndu-ne din mers la cuvintele-cheie ale finanţatorilor (drepturile femeilor, gen, dezvoltare comunitară, femeile-capital social, gender mainstreaming, integrare europeană etc.). Sînt aceste detalii relevante pentru a evalua viaţa unei organizaţii? Eu zic că sînt „condimente“ care dau viaţă, contextualizează, umanizează organizaţia conturînd poveşti în carne şi oase despre activismul civic învăţat pas cu pas de mine şi de alţii, în societatea noastră care încă suferă de ceea ce Piotr Sztomka numeşte sindromul incompetenţei civilizatorii, avînd o cultură civică infantilă, dominată de o precaritate a relaţiilor de tip comunitar.

Pentru ca să pot povesti despre AnA a trebuit deseori să mi-o imaginez ca pe o femeie cu vîrstele, toanele, problemele, sensibilităţile şi susceptibilităţile ei, cu grija sufocantă pentru alţii şi cu capacitatea de a se pierde în detalii. Vorbesc la trecut despre acest ONG, pentru că dacă eu, după numărul de ani de feminism, am ajuns la majorat, nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu AnA. Din diverse motive, în prag de majorat, nu am mai avut energie (a se citi fonduri) să ne menţinem pe piaţa ONG-istă tot mai pragmatică şi mai competitivă. Ne-am împrăştiat care încotro la serviciile, carierele şi familiile noastre, cu gîndul că poate vom mai reuşi să reclădim contextul instituţional pe care l-am abandonat.

Deseori, de-abia cînd pierzi pe cineva drag, realizezi cît de mult însemna pentru tine şi simţi nevoia să îţi aduci aminte, să discuţi cu alţii exagerîndu-i poate calităţile, uitîndu-i defectele, caligrafiindu-i biografia. Poţi simţi asta, aşa cum mi s-a întîmplat mie, şi faţă de un ONG. Am „născut“, îngrijit şi crescut AnA. Am fost agasată de ea, am părăsit-o, am trăit-o şi apoi am scris o carte despre ea. Ce a însemnat pentru mine această aventură profesională şi umană? Cred că a satisfăcut diferenţiat, în diferite momente, o serie de nevoi umane de autoactualizare, status, afiliere, apartenenţă, siguranţă, dar şi de cunoaştere, implicare şi angajament concret în ceva. Feminismul mi-a redimensionat poziţiile faţă de multe lucruri, mi-a educat o gîndire empatică faţă de alţii, atentă, chiar suprasensibilă la diferenţe (nu doar de gen) şi la contexte. Am mai puţine certitudini, alergie la generalizări sau la gîndirea în verdicte. Fără aceşti ani de feminism academic şi activist, aş fi ratat şansa unei reaşezări profesionale, a unor prietenii speciale sau nu mi-aş fi descoperit calităţi de leadership şi manageriat instituţional.

O istorie nu e niciodată istorie a ceva, ci mai ales istorie pentru ceva. Istoria acestui ONG, părticică din istoria feminismului postdecembrist de la noi, este scrisă pentru că a fost trăită şi mai ales pentru că, la nivel individual şi colectiv, a fost un proiect educaţional pentru membri şi beneficiari. Cred că povestea „Anei“ poate fi o lecţie despre inocenţă şi pragmatism, despre entuziasme şi birocraţii, despre contradicţiile dintre feminismul teoretic şi cel aplicat, despre succese şi eşecuri, despre prietenii şi alianţe, despre activismul offline şi online, despre femei, feminităţi şi mişcarea de femei, despre efectele perverse ale feminismului de import, despre balcanisme, tranziţie sau integrare europeană în varianta ei românească.

 Cu siguranţă nu este important ce a însemnat pentru mine „AnA“. Dacă a însemnat ceva pentru cei care i-au călcat casa atunci cînd o avea, i-au citit publicaţiile, atunci cînd le producea, s-au contaminat cu spiritul civic sau cu sensibilitate la problemele de gen din societatea românească, atunci, deşi regret că nu a ajuns la majorat, mă bucur că am făcut parte din poveste. Şi cum în poveşti orice e posibil, visez chiar la o revenire la viaţă (nu neapărat datorată unui prinţ!). Ca să dau dovadă că sînt „majoră“ în ale feminismului, devin pe final sfătoasă şi pledez pentru un feminism de viitor care să includă mai mult decît să excludă, să vorbească, dar să şi asculte (nu doar să cerceteze!), un feminism mai puţin feminizat, mai puţin victimist, în care să aibă loc o trecere armonioasă de la o generaţie la alta, care să se insinueze inteligent şi actualizat în multe discipline, să reuşească puntea între activism şi teorie. Visez la un feminism cu priză la public, complementar la cel academic bine aşezat la noi, la un consum democratic, firesc, natural de feminisme în societatea românească.

Emancipată peste (sau fără) măsură, mi-am făcut propriul cadou de Mărţişor prin această autorecenzie în care m-am lăudat că am scris o carte bună... Rectific: am trăit o „carte“ bună!

biONGbrafie. AnA – istoria trăită a unui ONG de femei,

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Să ne alăturăm mulțimii!
Ai acasă la tine de toate – televizor, YouTube, platforme de streaming, poți urmări orice, de la filme la spectacole de operă.
index jpeg 12 webp
Ce mai înseamnă azi „publicul tînăr”?
Tinerii de azi sînt mai preocupați de a construi o societate echitabilă, un mediu de apreciere al artelor la adevărata lor valoare.
index jpeg 11 webp
Spectator
A merge la teatru ar trebui să fie un exercițiu de generozitate: nu doar cu aplauzele, la final de spectacol, ci și cu cei de lîngă tine.
index jpeg 10 webp
„Să-și închidă telefoanele, să vină la fix...” Trei întrebări pentru Tudor CHIRILĂ
La teatru, să-și închidă telefoanele. Să nu filmeze în timpul spectacolului, e o practică din ce în ce mai agasantă. Să vină la fix.
index jpeg 9 webp
O întoarcere în timp
Au apărut televiziuni private, care au fost atente la public și așa au depășit în viteză Televiziunea Română.
p 12 jpg
Gînduri răzlețe despre publicul de teatru
E publicul care vrea să uite de greutăți, de rate, de facturi, de eșecuri…
index jpeg 8 webp
Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti
Fix pe 9 martie, virusul a plecat pe șest de la noi din țară, așa, ca și cum nu ar fi fost, și bunicii voștri au rămas cu întrebarea dacă nu cumva totul a fost doar un vis.
MV5BZWU1YWQyZmYtMDNhYS00NDdhLWExZDUtMjc1M2JjOTI0MzAzXkEyXkFqcGdeQXVyMzg3NDY5Mzk@  V1  jpg
Cazul Teambuilding - Ce ne mai scoate din „bulă” și din casă?
Un film românesc lansat în septembrie anul trecut a depășit pragul psihologic de un milion de bilete vîndute în cinematografele românești.
index jpeg 7 webp
(Tele)spectator de cinema de pe canapeaua din provincie
recut. Cîndva prin 2002, mergeam pentru ultima dată la Cinematograful Central din Cîmpina, la comercialul Men in Black II.
index jpeg 6 webp
Publicul-loterie
Educație, cultură, solidaritate, dialog și spectacol par a fi cuvintele-cheie. Poate că abia de aici putem construi.
index jpeg 5 webp
Despre spiritul FILIT și publicul său
Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), înființat în 2013 prin efortul a trei scriitori curajoși, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici și Florin Lăzărescu
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Singura specie care...
Ca în faimoasa metaforă a lui Walter Benjamin, în care angelus novus, împins de forțele progresului, zboară înainte cu spatele, privind înapoi...
p 10 YouYube jpg
p 12 WC jpg
În căutarea omului grec
Cine este „omul grec”, acela aflat la originea civilizaţiei europene?
p 13 WC jpg
Omul medieval în ipostaza îndrăgostitului
Putem privi și noi prin lentilele omului medieval? Cred că nu. Dar privirea noastră poate fi îmbogățită de acest om, născut la întîlnirea dintre realitate și ficțiune.
p 14 Hans Holbein, Ambasadorii WC jpg
Savantul umanist al Renașterii
Departe de a fi o ruptură cu tradiția și cultura Renașterii, putem vedea cum revoluția științifică se hrănește din ele.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.

Adevarul.ro

image
14 ani fără uriașul Marian Cozma: Povestea crimei și ce s-a întâmplat cu ucigașii de etnie rromă
Un handbalist uriaș, la propriu și la figurat, s-a stins, la Veszprém (Ungaria) după un incident șocant.
image
Jurnalist Pro TV reținut pentru 24 de ore. Marius Buga este acuzat că a violat un minor dintr-un centru de plasament
Jurnalistul Marius Buga (42 de ani), corespondentul Pro TV în Dâmbovița și unul dintre cei mai vechi colaboratori ai televiziunii, a fost reținut de procurori într-un dosar ce vizează acte sexuale cu un minor.
image
La ce trebuie să fim atenți când cumpărăm o locuință ca să nu cadă la primul cutremur
Dr. Ing. Lucian Melinceanu, preşedintele Asociaţiei Inginerilor Constructori Proiectanţi de Structuri din România a explicat pentru „Adevărul” la ce trebuie să fim atenți atunci când cumpărăm o locuință.

HIstoria.ro

image
Care este cea mai valoroasă pictură din România?
Muzeul Național Brukenthal prezintă, pe pagina de Facebook, cea mai importantă lucrare a colecției de pictură a instituției sibiene, achiziționată de baronul Samuel von Brukenthal, colecție care a stat la fondarea primului muzeu deschis publicului din România (1817).
image
Aventurile Reginei Maria, o traumă pentru tânărul prinț Carol
Nașterea lui Carol, primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria, pe 15 octombrie 1893, a fost un prilej de mare bucurie pentru țară, familia regală și Regele Carol I, dar mai puțin pentru tânăra mamă.
image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.