Învățarea prin contaminare
Vă semnalez că am ajuns la o răscruce: presa culturală ne invită să reflectăm asupra locului și rolului universității în societatea contemporană românească. V-aș invita să facem un exercițiu de imaginație și să privim această invitație într-o perspectivă istorică. Oare în ce perioadă a îndelungatei istorii a universităților europene ar fi fost ea posibilă? Sigur nu în modernitatea timpurie, nici în secolul Iluminismului, nici măcar în marele secol al XIX-lea. În toate aceste perioade există epoci de înflorire și epoci de criză a universității, în toate aceste epoci se discută despre rolul și locul universității în societate. Însă disputele se poartă în cercuri închise, în marile societăți savante, în cluburi, în publicații cu circuit restrîns. Între universitari. Secolul nostru e diferit. Universitatea pare să fie o instituție de interes general. În fond, contribuim fiecare cu bani din buzunar la bugetul din care statul susține universitățile. Care, ni se spune, sînt o parte a sistemului de învățămînt. Și încă o parte care nu funcționează prea bine căci iată, așa cum știți, a fost știre de presă că universitățile românești au căzut în topurile internaționale, că nu avem nici o universitate românească între primele 1.000 de universități ale lumii. Se pare că acesta este un fapt care ne doare și ne îngrijorează suficient cît să discutăm deschis despre el. De ce este așa? Cum s-a ajuns aici? E ceva greșit în felul în care este organizat sistemul universitar din România? Ce se poate face ca să ieșim de pe panta descendentă? Se mai poate face ceva?
Vocile pesimiste ne spun că asistăm la o criză a universităților. Și, oare, nu este normal să fie așa? Cum mai poate o instituție înființată în Evul Mediu să răspundă provocărilor actuale? În ritmul în care se schimbă științele azi, ceea ce învață studentul în anul I devine perimat (uneori de-a dreptul fals) pe cînd acesta termină masteratul. Cum poate pregăti universitatea studenții pentru meseriile viitorului? Nu știm care vor fi acestea. Foarte curînd, cea mai mare parte a meseriilor din nomenclatorul de stat vor dispărea. Unele în trei ani, altele în cinci ani, majoritatea în următorul deceniu. Formarea universitară înseamnă trei ani de studii undergraduate, doi ani de master, cinci de doctorat. Zece ani e un minimum, la Medicină vorbim de douăzeci. Dacă universitatea își propune să educe și să formeze profesioniști, e foarte probabil că va oferi cunoștințe a căror valoare de întrebuințare va fi foarte mică (spre zero) la momentul în care tînărul astfel format va dori să le aplice. Dar poate că Universitatea este despre altceva? Poate că trăim cu cîteva impresii greșite legate de rostul universităților într-o societate?
Universitatea nu este o instituție de învățămînt
Prima impresie greșită e chiar asta: că universitățile sînt locuri în care studenții se duc să învețe ce mai e nou într-un anumit domeniu. Evident, dacă ar fi așa, bieții studenți ar fi mereu condamnați să învețe lucruri vechi și perimate, căci „noutățile” apar de la un an la altul sau de la o lună la alta. Și asta nu de azi, de ieri. Gîndiți-vă la epoca Revoluției științifice, cînd universitățile continuau să predea filosofia lui Aristotel unor generații educate cu scrierile unor Descartes, Bacon sau Newton. Gîndiți-vă la universitățile începutului de secol XX în care se predau cunoștințele secolului la XIX-lea în plină mare revoluție a cunoașterii (în fizică, matematică, filosofie). Se pare că marile universități occidentale au ținut pasul, totuși, cu revoluțiile științifice. În secolul al XVII-lea, Gottfried Wilhelm von Leibniz a trecut prin toate treptele învățămîntului universitar, a făcut și un doctorat pe o problemă dragă aristotelicienilor, după care a ajuns imediat unul dintre marii inovatori ai filosofiei moderne. Semn că ceea ce se învăța în universitățile secolului al XVII-lea te pregătea, totuși, pentru întîlnirea cu noul și neașteptatul. Ar trebui să ne întrebăm, deci, care sînt acele abilități pe care le putem asimila în Universitate (și doar acolo) și care ne pregătesc să facem față permanentei transformări a cunoașterii.
Universitatea nu este un loc de formare profesională
Și mai păguboasă este ideea că universitățile ar fi locuri de formare profesională, instituții în care te înscrii pentru a învăța o meserie. Țin minte că pe subiectul acesta m-am certat odată, în studenție, cu o bună prietenă și colegă de la Oxford. Credeam și eu, pe atunci, că universitățile sînt locuri de formare. Și deplîngeam faptul că atîția doctoranzi formați în universitățile românești aleg să plece în străinătate și să practice alte profesii. Țin minte cu ce uimire m-a privit prietena mea. Și cum mi-a spus: dar este normal. Universitatea nu formează profesioniști într-un domeniu. Formează abilități și deprinderi care să te ajute să îți găsești un drum în viață, o profesie pe care să o urmezi. Disciplina dobîndită în universitate va face din tine ceea ce se numește „a fast learner” (cineva care învață repede) în orice profesie. Atunci am aflat eu că un doctorat în filosofie la Oxford îți deschide uși către sistemul bancar sau presa mare, că un doctorat în matematică poate fi un pașaport către munca în administrația de stat sau diplomație. Dar și că universitățile mari nu își angajează foștii doctoranzi. La încheierea doctoratului, toată lumea pleacă – cei care doresc să urmeze cariere universitare pleacă la specializări post-doctorale, la alte mari universități ale lumii. Ceilalți pleacă să deprindă profesii unde este nevoie de abilitățile de cunoaștere aprofundată dobîndite pe băncile universității.
Universitatea este un laborator de producere a cunoașterii
De la începuturile ei și pînă azi, Universitatea – cel puțin în varianta ei cea mai bună, să zicem „marile universități”, universitățile performante – a fost un laborator de producere a cunoașterii. Profesorii universitari sînt deschizători de drumuri în domeniile lor. Și nu sînt angajați la universitate să predea o anumită disciplină. Sînt angajați să transmită cumva studenților cîte ceva din descoperirile lor. Azi se numește „cutting-edge research” (cercetare de frontieră, capacitatea de a trece dincolo de limitele cunoașterii într-un anumit domeniu). Dar cum se poate face acest lucru? Cum poate un astrofizician, sau un neurochirurg, sau un arheolog celebru, sau un mare latinist, sau un filosof analitic, sau un specialist în fizica stării condensate să transmită studenților lucruri atît de sofisticate? Exact asta este marea provocare a universităților... și scopul pentru care continuă să existe. Ele au apărut cînd cunoașterea nu s-a mai putut trimite simplu, de la meșter la calfă, sau de la maestru la discipol, tocmai pentru că distanța care separa cunoașterea specializată de cunoașterea dobîndită în sistemul de învățămînt al vremii era foarte mare. Ca răspuns la această criză, studenți (învățăcei) și profesori (cercetători) s-au organizat într-o instituție care să faciliteze cunoașterea prin contaminare.
Cunoașterea prin contaminare
Studentul care intră pe porțile universității intră, de fapt, într-un laborator de producere a cunoașterii. O instituție organizată pentru a facilita descoperirea, pentru testarea și înregistrarea ei (cîte descoperiri nu s-au pierdut pentru că n-a avut cine să le înregistreze, să le testeze, să le valideze, să le trimită mai departe), și pentru fixarea ei în memoria tinerelor generații. Însă scopul principal nu este transmiterea descoperii X sau Y, a unei teorii noi sau a alteia – ele vor fi în curînd perimate. Ceea ce se transmite, adesea indirect, prin contaminare, este procesul de efervescență intelectuală care constituie calea regală spre cunoaștere, starea de grație a descoperirii, precum și codul etic (nescris, și foarte complicat) care reglementează producerea, testarea, înregistrarea și transmiterea cunoașterii. Plus valorile colegialității, colaborării, competiției, forța motrice a căutării adevărului, arta de a pune întrebări și de a te îndoi, capacitatea de a asculta, evalua și discuta critic... și altele, din același registru. Toate acestea nu sînt cunoștințe care se pot învăța dintr-un manual. Ele se asimilează doar prin contaminare, într-un mediu în care se practică cercetarea. Și ceea ce se numește acum „research-driven teaching” (predare ghidată de cercetare).
Veți spune, desigur, că visez – unde, în universitățile contemporane, se deprind cele de mai sus? Iar eu vă voi spune că elementele instituționale există – doar că sînt adesea prost folosite. Cunoașterea se diseminează prin contaminare în seminare de cercetare în care profesorii discută între ei și își prezintă (testează și critică) ideile. În universitățile mari, fiecare mic grup de profesori are astfel de seminare săptămînale – la care sînt invitați profesori din toate colțurile lumii. Și la care studenții asistă, uneori în mod activ, punînd întrebări. Uneori – și aceasta e marca succesului –, studenții doctoranzi își înființează propriile lor seminare de cercetare, în care încep să comunice propriile lor rezultate. Apoi, conferințele. Conferințele sînt cam ce erau turnirurile pe vremuri. Locuri de confruntare publică a marilor idei, unde se discută, se dezbate, se argumentează... și unde se nasc, adesea, idei noi. Din nou, există conferințe ale profesorilor și conferințe ale studenților – așa-numitele graduate conferences. Dacă ar trebui să evaluez o universitate, un indicator la care m-aș uita este exact densitatea conferințelor și seminarelor de cercetare organizate de studenți. Ele măsoară perfect dacă învățarea prin contaminare s-a produs sau nu.
Cum organizăm o universitate?
V-aș provoca să continuăm exercițiul nostru de imaginație și să vedem cum se construiește o universitate. Să zicem că se găsește un filantrop cu mulți bani care vrea să înființeze și să organizeze o universitate în așa fel încît să faciliteze învățarea prin contaminare. Ce ar avea de făcut? Iată cîteva sugestii. Mai întîi, e nevoie de un loc care facilitează studiul. O universitate are nevoie de o mare bibliotecă. Nu vă gîndiți doar la cărți. E nevoie de spațiu de lucru confortabil, legătură bună la Internet, suficiente bănci de date electronice cît să faciliteze accesul la informația de ultimă oră. Suficiente mese, scaune, fotolii, spațiu de studiu și de reflecție, însă conectat la lumea globală a hiperspațiului. Această bibliotecă trebuie să stea deschisă non-stop (ca în marile campusuri americane) sau minimum 12 ore pe zi (ca în campusurile englezești). E nevoie apoi de spații care să faciliteze comunicarea: săli de tipul „common-room” în care să existe scaune confortabile, tablă, cafea – și în care profesorii și studenții să poată sta de vorbă. Cumva, aș vedea sălile de curs și seminar ca niște extensii ale acestor spații ale comunicării deschise, locuri în care universitarii se organizează să lucreze împreună. Laboratoarele ar fi pasul următor – iar laboratoarele trebuie nu doar dotate cu aparatură, cît interconectate între ele și cu laboratoare similare din străinătate. Cel mai prețios dar pe care ni l-a adus secolul XX este posibilitatea de a extinde modelul colegial al universității și învățarea prin contaminare la scară planetară. Pot colabora cu colegii de la New York și Sydney, Belgrad sau Londra, Hamburg sau Cluj, pot învăța de la ei, așa cum studenții lor pot învăța de la mine sau colabora cu studenții mei de la București. În sfîrșit, într-o universitate e nevoie de spațiul în care cercetătorul sau studentul să se poată retrage ca să lucreze: biroul de lucru. Ideal, birourile s-ar agrega ca într-un fagure în jurul spațiilor comune de discuție și ar fi aproape de bibliotecă și de laborator.
Partea vizibilă și partea invizibilă a universității
Am vorbit pînă acum despre partea vizibilă a Universității. Există însă o parte invizibilă, extrem de importantă. Ea se numește, cu un termen generic, administrația universității. Este vorba despre capetele limpezi care funcționează în toată încrengătura descrisă mai sus și fac lucrurile să meargă. Bănuiala mea e că diferența de poziție în topul universităților se explică, adesea, prin calitatea oamenilor invizibili care alcătuiesc administrația universității. Cu cît aceștia sînt mai mulți, mai bine pregătiți, mai experți, cu atît structura de difuzare a cunoașterii prin comunicare e mai stabilă și mai eficientă. Vreți universități de top? Pregătiți oameni buni pentru administrația universităților.
Dana Jalobeanu predă la Facultatea de Filosofie a Universității din București și este director al secțiunii de Științe Umaniste a Institutului de Cercetare al Universității București. Din 2018 organizează „Cafeneaua filosofică” de vineri seara. Cea mai recentă carte publicată este Spectacolul filozofiei. Cum citim scrisorile lui Seneca, Editura Humanitas, 2023.
Foto: wikimedia commons
