Între zei şi fraţii extratereştri

„Vreau să vă spun că am întîlnit fraţi întru păgînism şi deşi unii sînt minunaţi, alţii sînt foarte egoişti! E bine să ai parte de prietenie şi îndrumare, dar jocul de putere trebuie să înceteze! Unul dintre motivele pentru care nu am devenit membră într-o adunare este că multe dintre preotesele pe care le-am întîlnit sînt atît de pline de ele. Ştiu că trebuie să te iubeşti pe tine însăţi şi să crezi că poţi deveni zeiţă, dar cred că unii se iau prea în serios. Vouă nu vi s-a întîmplat aşa ceva?“

O tînără membră a forumului wiccantogether.com, creat pentru aderenţii la cultul de inspiraţie păgînă Wicca, îşi exprimă primele dezamăgiri faţă de noua „credinţă“. Wicca, un amestec de ritualuri pre-creştine şi pretenţii de învăţare a magiei/vrăjitoriei de la iniţiaţi, are în prezent peste 100.000 de membri în Statele Unite. În Marea Britanie, la ultimul recensămînt, peste 40.000 de oameni s-au declarat „păgîni“, în special dintre cei care se consideră wiccani şi druizi. Au publicaţii, adunări, cărţi de iniţiere şi popularizare, scrieri sfinte, comunităţi reale sau online, locuri de rugăciune (Stonehenge candidează la titlul de Meccă a neo-păgînismului în lumea anglo-saxonă – în lipsa posibilităţilor de pelerinaj, se poate folosi, pentru practica religioasă, orice pădurice sau colţ de natură disponibil).

Din secolul al XIX-lea, în Europa occidentală, creştinismul a început să dea semne de slăbiciune bătătoare la ochi. Nu la nivelul unui grup de intelectuali raţionalişti, cum se întîmpla pînă atunci, ci, pentru prima dată, religia tradiţională a început să-şi piardă din atracţie în rîndul oamenilor obişnuiţi. Secularizarea a atins în proporţie mare întîi ţările protestante: paradoxal, tocmai din dorinţa apropierii mai mari între credincios şi Dumnezeu, prin studiul personal al Scripturilor.

Evoluţionismul, popularizat jurnalistic, a devenit parte a culturii de masă. În sfîrşit, revoluţia moravurilor din anii ’60 a dat lovitura de graţie cumpătării şi ascezei propovăduite de vechea credinţă.

Iluminiştii s-au bazat, cu optimism, pe ideea că omul, odată eliberat din chingile religiei organizate în biserici, va întruchipa idealul lor de raţiune, bun-simţ şi moderaţie. Realitatea nu prea le dă dreptate. Omul european de astăzi – şi extensiile lui americano-australiene – pare însetat de credinţă, pe care o caută pretutindeni. Boom-ul religiilor de inspiraţie asiatică şi curentele New Age ar fi un exemplu. Alţii, dezorientaţi, cîtă vreme prezentul nu le oferă o alternativă, se uită spre ce a rămas: trecutul şi viitorul. Spre zei şi extratereştri.

În ţările nordice, curentul nativist a luat forma religiei asatru, numită şi odinism. Este recunoscută oficial în cam toate statele scandinave. Credincioşii se pot căsători conform ritualurilor proprii şi, la cerere, pot fi înmormîntaţi după cerinţele cultului. Ar fi o discuţie lungă ce a mai rămas de fapt din vechea credinţă nordică în context contemporan. În orice caz, ea a fost periată prin punctele esenţiale, inclusiv din punct de vedere corect politic. Astfel, este adeseori prezentată în opoziţie cu creştinismul, în defavoarea acestuia. Femeile au fost marginalizate în biserică, dar aveau un loc de cinste printre vechii nordici. Biserica a suferit de bigotism cronic, urmaşii lui Odin propovăduiesc o religie senină. Episoadele neplăcute, atestate istoric, cum ar fi poligamia vikingilor şi sacrificiile umane, sînt trecute, cu delicateţe, sub tăcere. Şi – aşa cum arată mesajul tinerei wiccane – unii aderenţi observă că şi în acest caz se formează un cler „plin de sine“ şi „egoist“, care îndepărtează credincioşii.

În România, „dacismul“ a fost compromis de elucubraţiile protocroniste din epoca Ceauşescu. În plus, spre deosebire de anglofoni şi scandinavi, ştim prea puţine despre strămoşii noştri, o cultură periferică şi în timpuri străvechi. Rămîne spaţiu pentru fantezie. La Cricău, în judeţul Alba, are loc în fiecare vară Festivalul Cetăţilor Dacice. Un fel de Sighişoară dacică, unde tinerii se adună pentru degustări de vin, focuri de tabără, muzică folk şi diferite sporturi practicate în costumaţii de tarabostes. E limpede: nu se iau în serios (singura excepţie: proiecţia filmului Columna, de Sergiu Nicolaescu). Altminteri, admiratorii dacilor se refugiază pe site-uri şi bloguri, într-un context mai degrabă istoric-naţionalist, decît religios.

Cînd trecutul nu convinge, rămîne de exploatat viitorul. Nu divinăţile de altădată, ci posibilii umanoizi perfecţionaţi, mai buni şi înţelepţi, din spaţiul cosmic, care ar fi adus primele forme de viaţă pe planetă. La articolul „UFO religions“, Wikipedia listează peste 20 de culte şi secte. Unii se disting prin continue controverse şi relaţii încordate cu autorităţile, ca raelienii. Cea mai populară este însă biserica scientologică, un hibrid între preceptele religioase clasice şi credinţa în influenţa extratereştrilor asupra speciei noastre. Creatorul ei, un scriitor SF, afirmă, printre altele, că un anume Xenu, dictator al Confederaţiei Galactice, a adus acum 75 de milioane de ani oameni pe pămînt, în nave spaţiale. Strania poveste nu i-a împiedicat pe actori ca Tom Cruise şi John Travolta să adere la cultul scientologic, cu numeroşi membri în diferite ţări occidentale. E măgulitor să împărtăşeşti aceeaşi credinţă cu celebrităţile hollywoodiene.

Chiar Vaticanul a vrut să se pună la adăpost, în cazul în care viitorul va rezerva anumite surprize la capitolul contacte interplanetare. După o întîlnire cu un grup de oameni de ştiinţă, în 2008, directorul (iezuit) al Observatorului Astronomic din Vatican a afirmat că eventuala existenţă a locuitorilor pe alte planete nu primejduieşte credinţa catolică. „Existenţa extratereştrilor nu are de ce să pună în pericol credinţa noastră. Şi ei sînt creaturi ale Domnului. Extraterestrul este fratele meu“ – a spus el. Cel puţin din punct de vedere catolic, lucrurile sînt clare: dacă un nou Galilei va dovedi că există într-adevăr viaţă undeva prin spaţiul cosmic, de data asta el va fi crezut. În schimb, pentru scientologi, ar fi un fel de echivalent cosmic al celei de-a doua veniri a lui Mesia. Houston, we have a problem!