Între realitate şi speranţe
Voluntariatul nu este o realitate complet nouă în România contemporană. Istoria recentă, comunistă, este marcată de un voluntariat aparte. Denumit adesea "muncă patriotică", voluntariatul devenise obligatoriu, incluzînd munca "voluntară" impusă de şcoli părinţilor elevilor, munca "voluntară" a elevilor pentru înfrumuseţarea oraşelor (în Ploieşti, ieşeam toamnă de toamnă la strîns frunzele de pe bulevardul cu castani), participarea la defilări sau vizite oficiale, în calitate de aplaudaci "voluntari" etc. Dubla morală a regimului, de a spune una şi de a face alta, interiorizată şi de cetăţeni ca normă sine qua non, a demonetizat orice activitate de acest gen. Era o activitate impusă de sus şi prin urmare nelegitimă. Prea puţini îşi puneau problema că ar putea face aşa ceva din proprie iniţiativă. Situaţia nu s-a schimbat prea mult nici astăzi. Voluntarul este acel individ care desfăşoară, din proprie iniţiativă, o activitate în beneficiul celorlalţi sau pentru binele comunităţii, fără a obţine nici o gratificaţie financiară sau materială din această activitate. A lucra în beneficiul altora presupune un nivel minimal de încredere în oameni. Să faci voluntariat pentru binele cuiva nu înseamnă altceva decît să investeşti încredere în acel cineva, în capacitatea sa de a te respecta, ca om, aşa cum şi tu îl respecţi pe el sau pe ea. Voluntariatul pentru binele comun implică din start presupoziţia că munca ta nu este în zadar, că rezultatele sînt sustenabile şi nu te angajezi într-o risipă sisifică de forţe. Să presupunem că un grup de şase voluntari strîng gunoaiele dintr-un parc. Să presupunem că ar fi de aşteptat ca a doua zi, zece concetăţeni, independent unul de celălalt, aruncă prin parcul respectiv coji de banane, PET-uri goale, ambalaje de ciocolată, cutii de bere. Voluntariatul s-ar dovedi în acest caz o întreprindere zadarnică, din care cei şase nu reuşesc să obţină nici o satisfacţie sau cel puţin nu una legată de durabilitatea produsului. Un astfel de voluntariat nu ar avea sens. În schimb, dacă ar exista încrederea că ceilalţi vor respecta munca, problema ar putea fi rezolvată. Literatura academică dedicată voluntariatului este una destul de consistentă şi este concentrată aproape exclusiv în ultimele decenii. Există cîteva elemente majore de convergenţă. Un astfel de consens este cel legat de motivaţia voluntarilor: nu există voluntariat pur altruist. Voluntarii obţin beneficii variate de pe urma activităţii lor. Recunoaşterea socială, învăţarea de lucruri noi, satisfacţii psihologice, integrarea în reţele sociale, petrecerea timpului liber în mod plăcut, alături de prieteni sînt doar cîteva dintre motivaţiile cel mai frecvent întîlnite. Ele se pot transpune, în timp, chiar şi în beneficii materiale derivate din - de exemplu - utilizarea cunoştinţelor sau a relaţiilor dezvoltate ca voluntar. Internship-ul poate apărea în acest context ca o formă specială de voluntariat, orientat explicit către beneficii viitoare. Orientarea făţişă către obţinerea de beneficii nu este însă tipică voluntariatului. Dimpotrivă, ca şi în cazul darului, voluntariatul implică un schimb implicit: dai acum, iar recompensele devin vizibile în timp. A face voluntariat presupune o anume înclinaţie spre sociabilitate, plăcerea de a interacţiona cu oamenii şi de a comunica. Înseamnă să fii obişnuit să-ţi petreci timpul cu prietenii şi să desfăşori activităţi în comun. Aceeaşi literatură invocată mai sus arată că există un portret-standard al voluntarului, întîlnit în mai toate societăţile euro-atlantice, fie ele estice sau vestice. Voluntarul mediu deţine un aşa-numit "status dominant": tînăr, mai bine educat, mai bine integrat în relaţii sociale (un om cu mulţi prieteni), mai avut decît media. În fine, ar mai fi şi o chestiune de timp: este nevoie de ceva timp disponibil ca să poţi face voluntariat. Dacă petreci toată ziua muncind şi apoi trebăluind prin casă, este greu de crezut că poţi să te mai implici şi în altceva. România prezentului Românii au puţină încredere în semenii lor şi în modul în care societatea este organizată. Datele sondajelor comparative ne plasează constant între cel mai puţin sociabili europeni. Istoria comunistă a demonetizat voluntariatul. Cei care lucrează petrec la locul de muncă - adesea mai multe - cu ceva mai mult de 10 ore pe săptămînă decît europeanul mediu. Sîntem de asemenea lideri europeni şi la timpul dedicat muncilor casnice. Cifrele arată că sîntem mai săraci şi mai slab instruiţi şcolar decît restul continentului. În acest context, nu este o surpriză faptul că ponderea celor ce fac voluntariat este infimă, în comparaţie cu alte ţări, inclusiv cele vecine nouă. Mai mult, majoritatea voluntarilor sînt concentraţi în oraşele mari, cu precădere în Bucureşti, sînt mai tineri şi mai bine educaţi decît media. Aceasta conduce adesea la senzaţia că ar fi mai mulţi voluntari decît există în mod real. Perspectivele Lucrurile sînt ceva mai complicate decît simplificările pe care le-am înşirat pînă aici. Am preferat însă un stil reducţionist, pentru a contextualiza mai bine problematica. Voluntariatul este specific însă societăţilor în care participarea şi autonomia individuală prevalează structurilor ierarhice şi obligaţiilor puternice induse de relaţii de rudenie. Acolo unde respectul datorat şefilor este cel care impune norma socială şi unde nimeni nu are iniţiative în afară de cei puşi în fruntea obştii, este greu să găseşti voluntari. Acolo unde oamenii caută soluţii radicale şi evită negocierea, este greu ca încrederea în ceilalţi şi interacţiunea în afara grupurilor de rudenie să aibă valori ridicate. România este o astfel de societate. Este surprinzător cît de uimiţi pot să fie studenţii dacă le ceri să îşi aleagă singuri subiectele pentru lucrări, dacă sînt nevoiţi să-şi organizeze ei înşişi grupa de lucru sau dacă le spui că la examen nu trebuie să reproducă ceea ce este scris în vreo carte sau în vreun curs. Nu sînt obişnuiţi cu aşa ceva. Majoritatea profesorilor le impun toate - absolut toate! - amănuntele care constituie regulile învăţării, socializării. Pe de altă parte, negocierea nu este parte a modului nostru de a fi. Fiecare dintre noi este deţinătorul unui adevăr absolut şi nu este dispus să caute vreo cale de mijloc. Istoria politică a ultimilor doi ani este exemplară în acest sens. Marea majoritate a populaţiei rămîne să ajute, să facă voluntariat doar în beneficiul celor din imediata apropiere, cei care deţin acelaşi adevăr cu al tău şi de care te leagă obligaţii subliniate adesea de legăturile de rudenie sau de strînsă vecinătate. Restul populaţiei, cea din care se recrutează cei mai mulţi dintre voluntari, are un profil foarte apropiat de cel al românului predispus către emigrare. Scăderea ponderii voluntarilor în populaţia adultă (de la aproximativ 10% în 1999 la 2-3% în 2005, conform datelor European Values Survey şi World Values Survey), poate fi tocmai un efect al acestei similitudini: mulţi dintre potenţialii voluntari au emigrat. De altfel, noua diasporă română pare a fi destul de bogată în asociaţii ce îşi desfăşoară activitatea prin voluntariatul entuziast al celor plecaţi la muncă sau la studii. Pe de altă parte, sînt mai mulţi factori care acţionează spre sporirea incidenţei voluntariatului: accesul din ce în ce mai ridicat la educaţie superioară, contagiunea cu valorile vestice indusă de migraţie, dar şi de expaţii prezenţi în România, creşterea economică, activitatea ONG-urilor internaţionale etc. Cui prodest? Ar mai fi o întrebare simplă: are cineva nevoie de voluntari? Reprezintă ei un bine pentru societate? Problema este prea complexă pentru a o tranşa aici. Voluntariatul face parte dintr-un mix întreg, redescoperit ca avînd consecinţe pozitive asupra dezvoltării, abia după anii 1980. Pe scurt, este vorba despre capitalul social, simplist definit prin reţele dense de încredere în oameni şi interacţiuni frecvente cu prietenii. O astfel de societate poate agrea mai repede şi fără convulsii asupra celor mai bune politici, poate înţelege mai uşor detaliile felului în care este organizată. Voluntariatul se bazează pe încredere şi relaţii de prietenie, însă relaţia este una recurentă: participarea la activităţi voluntare consolidează încrederea în ceilalţi, contribuie la creşterea densităţii relaţiilor sociale care creează coeziune în comunităţi şi în societate. Mai mult, voluntarii pot prelua o parte dintre eforturile de dezvoltare a bunului comun, de ajutorare a celor aflaţi în nevoie, avînd un puternic rol în redistribuirea relativ egalitară a resurselor, în a rezolva mai repede şi mai bine probleme punctuale, care nu reprezintă interesul întregii societăţi. Două exemple simple îmi vin imediat în minte. Primul este clasic: într-o comună din Banat, un grup de femei a observat că Primăria deţine un teren viran, au atras imediat cîţiva sponsori care au cotizat sume modice, au strîns în jurul lor cîţiva voluntari şi astfel a răsărit un teren de joacă pentru copii, pe care îl pot utiliza toţi locuitorii. Voluntarii nu au primit bani pentru asta, au creat un spaţiu pentru toţi, inclusiv pentru copiii lor, au cîştigat recunoaştere socială, s-au simţit bine. Al doilea exemplu este non-standard: Internetul propune destul de multe comunităţi virtuale, în care indivizii se întîlnesc şi discută despre interese comune, dezvoltă chiar proiecte comune. Una dintre acestea, cea de la hattrick.org, numără în România în jur de 20.000 de utilizatori. Comunitatea este dezvoltată în jurul unui joc online, dar implică dezbateri pe diferite teme şi acţiuni în afara Internetului, în lumea reală. Toate acestea se bazează pe munca voluntară a cîtorva zeci de persoane. Aceşti voluntari sînt cei care moderează discuţiile, ţin evidenţa activităţilor, asigurînd o comunicare civilizată, un mediu plăcut pentru ceilalţi, fără a avea alte beneficii imediate. Fără ei, astfel de locuri pur şi simplu nu ar putea exista.
