Între modă și înstrăinare – cum am devenit om cult fără o ureche

Ana-Maria RUSU
Publicat în Dilema Veche nr. 862 din 15 - 21 octombrie 2020
Între modă și înstrăinare – cum am devenit om cult fără o ureche jpeg

Între 1 și 3 noiembrie, Richard Clayderman va susține o serie de concerte în București și Bacău. Artistul a contractat concertele, iar biletele (cu prețuri cuprinse între 300-500 de lei) sînt aproape epuizate. Ar trebui să ne bucure, acest fapt dovedind interesul unui public orientat către muzica bună. În același timp, filarmonicile din toată țara și-au reluat activitatea. Sînt organizate zeci de concerte ce abordează repertorii ale marilor compozitori, concerte-lecție, concerte-spectacol orchestrale sau corale, adaptate condițiilor actuale, unele mai interesante ca altele în multe dintre orașele țării; prețul unui bilet pornește de la 20 de lei. Mă gîndesc că o poză postată pe Facebook cu participarea la un concert al filarmonicii nu are, însă, impactul unei fotografii postate de la evenimentul cu Richard Clayderman, artist care pe pagina Wikipedia e prezentat ca „interpret și pianist ce abordează aranjamente ale coloanelor sonore din filme celebre cu acorduri ușor de ascultat, adaptări  ale celor mai populare lucrări muzicale, creator al genului New romantic“.

Care ar fi problema? Fiecare se regăsește, rezonează cu un anumit artist și cred că ar trebui să fie îndeajuns.

Educatoarea mea, doamna P., ne-a pus să așezăm scăunelele în semicerc cînd eram în grupa mare ca să vorbim despre muzică. Țin minte, de parcă ar fi fost ieri, acea zi pentru că știu cît de emoționată eram. Iubeam muzica și dansul, puneam „în scenă” spectacole acasă lîngă soba de teracotă din camera unde frații, părinții și toate neamurile erau obligate să intre pe baza unui bilet confecționat din hîrtie de ziar sau din frunze. Eu eram tot ce se putea fi:  taxatoare, actor, regizor, prezentator, muzician și om de culise.

Încă mă gîndesc la ziua aceea cînd doamna P. ne-a așezat în semicerc pentru că nu am înțeles ce a dorit să ne transmită. Cert e că, la final, ne-a pus să stăm cu mîinile la spate (aveam șorțulețele acelea bleu cu funde roșii la gît), doamna trecea prin fața noastră și cu degetul arătător ne indica pe fiecare, spunînd: „Ai! N-ai! Ai! Ai! N-ai!”. Era vorba de ureche. Ureche muzicală. Eu am ajuns la categoria „N-ai!” și țin minte că am plîns foarte mult în ziua aia. Eu știam că am două urechi, credeam că una e nemuzicală și era grav. Degeaba mi-a spus mama că sînt o minune, un talent cu două picioare, că respir muzică și spectacol oriunde merg: eu, în mintea mea, tocmai primisem invalidarea unui specialist.

Învățătoarea mea, cîțiva dintre profesorii minunați pe care i-am avut după aceea au reușit să îmi schimbe destinul și să-mi demonstreze că da, eu chiar pot urma această cale. Sînt profesor de muzică de destul timp ca să știu că nu aș face nimic altceva niciodată. Am spus-o mereu și mi-am atras antipatii nenumărate: faptul că primesc salariu pe data de 11 este ca un bonus, bonus pentru ceva ce oricum aș face cu drag.

Orele de Educație muzicală sînt ore extrem de plăcute pentru copii. Pentru un profesor responsabil, azi e poate un pic mai greu: programa școlară nu e rea deloc, dar trebuie pliată tipului de elev pe care îl avem acum. Dar poate că ce consumă energie mai mult e că această programă trebuie adaptată și tipului de părinți pe care îi are copilul. Elevul secolului XXI are acum acces la o plajă enormă de genuri muzicale, iar pentru un dascăl rolul de a-l face pe acesta să discearnă ce e cu adevărat valoros versus ce este doar la modă devine țelul principal în realizarea unei educații artistice.

Andrei Şelaru, autoporeclit Shelly, este un tînăr influencer ce militeză în ultimul timp pentru o educaţie de calitate în şcoli. Iniţiativa sa e cu adevărat lăudabilă, avînd în vedere că acest băiat este model pentru aproape un milion de copii cu vîrste cuprinse între 8 şi 15 ani. Scrisoarea deschisă pe care a prezentat-o ministrului Educaţiei este un document argumentat ce surprinde anumite aspecte reale ale școlii românești, dar şi cîteva soluţii ideale. Gestul ar fi chiar remarcabil, și chiar l-am discutat cu elevii la clase. Întrebarea mea în finalul discuțiilor a fost totuși: ce facem cu trecutul, cu amprenta pe care piesele lui a lăsat-o în copii? Mai precis, ce facem cu  „Aseară m-am omorît / Nu am timp de prăjeală, vrăjeală / Ce am eu în cap nu se învață la școală” (5Gang, „Coco“, compozitor Andrei Şelaru). Da, acest copil a anulat munca la clasă a unor profesori timp de doi sau trei ani doar printr-o singură apariție pe YouTube. Vedeți, elevul secolului XXI de oriunde este un copil inocent, expus deseori brusc valului de vulgaritate și kitsch pe care programele TV și platformele media îl promovează. Este copilul care trece fără punte de la oac, oac, diridiri da la piesele celor de la 5Gang.

Acum, că tot s-a propus reducerea în școli a unor materii considerate inutile, rolul profesorilor de arte devine mai nesigur. Să nu uităm că majoritatea orelor de Educație muzicală sau plastică din România sînt ore distribuite în completarea normei didactice, mai ales în mediul rural, către profesori care nu au neapărat pregătirea și, poate, nici interesul să le desfășoare așa cum s-ar cuveni. Ora de muzică a devenit astfel materia în care „facem ce vrem, stăm pe telefoane” sau în care se studiază altceva. Există și excepții, desigur. Taberele sînt împărțite: pe de o parte, profesorii dedicați sînt cei care încearcă în continuare să semene în copii semințe valoroase, se reinventează și își adaptează munca nevoilor actuale fără a se gîndi pentru cît timp și, pe de alta, sînt cei blazați, profesorul gen „copiați din manual și apoi stați cuminți”, care acum e panicat și, în general, se agită cel mai mult. Aici intervine educația prin YouTube / TikTok / Facebook / Instagram pe care copilul și-o oferă singur. Dacă are norocul de a avea în școală cîteva repere solide, dacă acasă are părinți atenți, anturaje sănătoase, dacă poate fi învățat să aleagă conștient, atunci e un copil salvat.

Părinții copiilor sînt oameni buni, oameni care doresc binele lor. Acest bine scapătă un pic în momentul în care se proiectează viitorul celor mici, dar nu e un lucru de condamnat. Dorința lor de a nu avea o viață grea, de a practica  o meserie care să le ofere confort primează și deseori cad în extremă și cred că orele de matematică și științe sînt cele care contează cel mai mult. Vine un examen, un prag peste care trebuie să treacă cel mic. Un eșec e greu de gestionat, e eșecul părintelui și nu ni-l putem asuma. Medităm, sperăm în mai bine, iar restul va învăța cînd va fi mare. Sau: „Lasă, că va face pian și dans cînd își va permite singur asta”. Desigur, nu în toate cazurile este așa, dar întrebînd cam cîți părinți și-ar susține copilul în alegerea unei facultăți cu profil vocațional (arte, coregrafie, Conservator), procentul este cam de 2% și sînt generoasă.

În clasa a VI-a, o doamnă profesoară din școală ne-a dus la un spectacol de operă la Iași: Carmen de Georges Bizet. Am stat cuminți, am urmărit spectacolul, am zîmbit toți la poza de final din fața clădirii operei (poză ce justifica activitatea didactică a doamnei), i-am răspuns în cor „Daaaaa!!” la întrebarea „V-a plăcut, copii? Nu-i așa că mai veniți?” și totul a fost aproape perfect. Ar fi fost chiar perfect dacă nu ne-ar fi întrebat dacă avem nelămuriri; eu, bineînțeles, aveam una. Nu înțelegeam de ce la final Carmen, personajul principal, deși avea un cuțit înfipt în inimă, a mai cîntat aproape cinci minute și abia apoi a murit. Nu reușeam deloc să pricep și am făcut greșeala de a întreba. Acela a fost momentul în care am simțit cu adevărat cine sînt. Am aflat că provin dintr-un mediu în care nu se respiră doar artă. Dintr-o poziție de putere, doamna profesoară nu a ezitat să mă pună la locul meu și să mă reducă la tăcere: „Pentru că ești incultă!”.

S-a rîs mult atunci.

Anii mi-au arătat, totuși, cum stă treaba. Mi-au demonstrat că a fi cult nu înseamnă să știi pe de rost anul nașterii unui compozitor sau cîte concerte pentru pian a scris fiecare. Nu înseamnă să știi structura baladei populare românești, ci care era rostul, menirea ei. A fi cult înseamnă să știi că înstrăinarea este subiectul preponderent în muzica românească folclorică și nu dragostea sau banii; cult ești atunci cînd știi că o piesă clasică are în sunetele ei o trăire atît de puternică, încît și după 250 de ani este fredonată. A fi cult înseamnă și să știi că un personaj trebuie să-și încheie aria ca să poată muri pe scenă; a fi cult nu înseamnă să înveți pe de rost regulile de construcție a formelor muzicale ample sau miniaturale, înseamnă să știi povestea din spatele notelor, a lucrării, să intuiești alternanța frazelor dintr-o expoziție de concert, să poți să-ți imaginezi discursul muzical și să proiectezi viziunea compozitorului, să surprinzi stări noi, să-ți vină „să ieși din tine”, să te regăsești în muzica unui artist (oricare ar fi el) și azi, și mîine, și să ți se pară de fiecare dată că „Da, această piesă parcă e compusă pentru mine!”.

Toate aceste lucruri se pot învăța, se educă atîta timp cît ai un om în față, un specialist care nu te invalidează, care e dispus să îți netezească o cale, dar mai ales atîta timp cît ai la dispoziție un prilej în care să o faci: o oră pe săptămînă – momentul în care îți poți oferi ție răgaz, timp și rost. Noi, profesorii de muzică, ne vom reinventa, vom oferi opționale de calitate elevilor dacă e nevoie, vom renunța și la note, copiii vor veni tot cu plăcere către noi, vom preda în continuare prin fascinație, asociind fiecărui concept o emoție, pentru că noi doar așa știm să facem educație.

Închei pledoaria (sau orice ar fi asta) și îmi doresc ca în rîndurile scrise mai sus să se regăsească  toți elevii care au ales calea mai dificilă, mai puțin ofertantă, doar pentru că au avut un profesor grozav, elevii care se bucură de cele 50 de minute săptămînale și care așteaptă cu nerăbdare să fie vulnerabili, adulții care au înțeles că un artist (fie el și Richard Clayderman) te prețuiește nu pentru banii pe care îi plătești, ci pentru timpul pe care tu i-l oferi, pentru acei părinți care poate nu știu de ce portativul are cinci linii și nu șase, care poate n-au învățat de ce diezul are liniile oblice și nu orizontale (ca simbolul hashtag), pentru acei intelectuali care se gîndesc de ce oare chitara și pianul nu sînt instrumente permanente în orchestra simfonică, deși sînt instrumente plăcute și căutate. Totuși, cel mai mult aș vrea ca cele scrise mai sus să rezoneze cu colegii mei, cu acei profesori care știu că nu sînt plătiți pentru norma didactică, ci pentru valoarea pe care ei o aduc unei ore de muzică.

Ana-Maria Rusu este profesoară de Educație muzicală la Colegiul Național „Unirea” din Focșani.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Cesonia postelnicu   foto TNB   main jpg
Cesonia Postelnicu, actriță: „Când am jucat în «Liceenii» a fost ca un vis, a fost minunea lumii“ INTERVIU
Cesonia Postelnicu, cunoscută mai ales pentru rolul zvăpăiatei Geta din „Liceenii“, povestește că a ales personajul fără să stea pe gânduri, chiar dacă era doar o adolescentă de clasa a XII-a.
 Tanc T-80 al Miliției Republicii Populare Lugansk FOTO Profimedia
Putin este gata să sacrifice regiunea Lugansk pentru a păstra sudul Ucrainei
Înfrângerea armatei ruse la Lîman și apărarea în general insuficientă a părții de nord-est a frontului arată că pentru Putin este mult mai important să păstreze sudul Ucrainei. Aceasta a fost concluzia la care au ajuns experții americani.
harry camilla charles afp jpg
Prințul Harry ar fi vorbit-o de rău pe regina consoartă, Camilla
Ducele de Sussex, Harry, ar fi făcut o serie de afirmații negative la adresa reginei consoarte, Camilla Parker Bowles, încă de pe vremea când aceasta nu se căsătorise încă cu tatăl său.

HIstoria.ro

image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Victor Babeș, cel mai elegant savant român
Victor Babeș a fost savant, profesor universitar, unul dintre cei mai renumiți oameni de știință, cunoscut și recunoscut în toată lumea. Când apărea profesorul Babeș la catedră, sau cu alte ocazii, acesta era îmbrăcat impecabil, foarte elegant, având o ținută exemplară.