Între două luntre

Andrei DÓSA
Publicat în Dilema Veche nr. 786 din 14-20 martie 2019
Între două luntre jpeg

Literatura a început să mă intereseze mai aplicat în adolescenţă, după ce am făcut o boală de piele ale cărei simptome au fost interpretate greşit şi care a fost tratată greşit, de care am scăpat foarte greu. După ce aproximativ douăzeci la sută din suprafaţa pielii a devenit o rană vie.

Alegerea limbii în care scriu s-a întîmplat fluid, a fost o decizie întinsă pe o perioadă lungă de timp. În vacanţa dintre clasa a opta şi a noua încă mai citeam din plictiseală, dînd ascultare îndemnurilor mamei mele. Cele mai multe cărţi din biblioteca ei (dacă mă gîndesc bine, atunci cînd ne-am mutat, separarea dintre biblioteca mamei şi cea a tatălui meu a devenit şi mai pregnantă) erau în limba română. După debutul bolii, am început să citesc pentru a acoperi ruşinea că pielea mea e marcată de plăgi urîte. Trăiam cu senzaţia că eu însumi sînt urît şi că am nevoie de frumuseţe. Voiam frumuseţe la modul obsesiv, ca orice adolescent, cred, dar n-o puteam obţine decît în singurătate, citind.

La douăzeci de ani, după ce am descoperit cartea lui J.D. Salinger, Seymour: o prezentare, am început să scriu haiku-uri. Voiam să ajung ca Seymour, pur, de o sensibilitate aproape nelumească. Haiku-urile astea, ca de altfel şi poeziile de mai tîrziu erau scrise toate în limba maghiară. Motivele cred că au fost multiple. Pe de o parte, descoperisem un site unguresc de haiku-uri, unde erau adunate toate haiku-urile traduse de poeţi unguri, de la primele traduceri de acest fel, al căror autor a fost Desző Kosztolányi şi pînă la cele mai recente, realizate de Dezső Tandori. Pe de altă parte, simţeam că am o anumită datorie faţă de limba mea maternă. Poate că un alt motiv a fost acela că majoritatea prietenilor mei continuau să fie foştii colegi de clasă din liceu care nu se descurcau prea bine cu fetele. De cîte ori ne întîlneam, în cadrul acestor sausage parties, fiecare dintre noi trebuia să dea dovadă de o mare inventivitate lingvistică, dacă voia să fie bine văzut, respectat. Iar eu mă descurcam de minune, eram glumeţul grupului.

Această aşa-zisă datorie faţă de limbă s-a evaporat cu o rapiditate uluitoare atunci cînd am descoperit, cu ajutorul primei mele iubite, un curs de creative writing. Era vorba de un curs de o săptămînă, organizat de cel care conducea întîlnirile cu caracter permanent ale grupului literar Lumina de Avarie, Daniel Puia-Dumitrescu. Poate că datoria faţă de limba maghiară a dispărut din cauză că undeva în adîncul sufletului, percepeam trecerea la limba română, întărită şi de aprecierea pe care am început să o primesc pentru ceea ce scriam ca pe un fel de gest reparator, după ce redactorul-şef al singurei publicaţii de limbă maghiară din Braşov îmi ignorase şi apoi refuzase creaţiile literare, pe motiv că acestea ar fi decadente. Un alt motiv pentru care această schimbare s-a produs atît de lesne ar putea fi acela că între timp mi-am dat seama că prietenii mei nu sînt prietenii mei, din moment ce nu pot să vorbesc cu ei despre literatură. Ori de cîte ori încercam să port cu ei discuţii mai elevate, strîmbau din nas sau mă ridiculizau. Îmi păsa atît de mult de literatură, încît ajunsesem să cred, în înfumurarea mea de adolescent întîrziat, că cei pe care aceasta nu îi interesează, nu pot fi prietenii mei. Dar prietenii mei unguri aveau personalităţi puternice şi persuasive, nu era atît de uşor să scapi de ei. Aceştia trebuiau evitaţi, ignoraţi în repetate rînduri pentru a-i îndepărta.

Pînă la urmă am reuşit. Am ajuns cel care sînt acum: un om fără prea mulţi prieteni (cel puţin nu după exigenţele care definesc pentru mine prietenia adevărată), aproape în exclusivitate din zona literaturii. Acum exercit caracteristicile structurale ale limbajului în literatură. Vreau să-mi impresionez prietenii în mod indirect, prin intermediul cărţilor pe care le scriu. Şi implicit pe prietenii prietenilor ş.a.m.d. Trăiesc într-o dictatură a individualismului şi, cînd vreun demers al meu reuşeşte, sînt fericit. M-am izolat în peştera mea, sperînd că prin stăpînirea perfectă a funcţiilor limbii voi reuşi să atrag oamenii şi că-i voi determina să mă iubească. Însă comuniunea fatică, dovezile explicite ale atenţiei pe care şi-o acordă unul celuilalt vorbitorii (amici, prieteni), se dizolvă aproape exclusiv în cazul meu în dialoguri, monologuri, poezii. O mare parte a libidoului meu verbal stă sub imperiul literei de tipar. Comuniunea fatică, în domeniul meu, e o artă cît se poate de subversivă. Acesta este preţul plătit pentru orgoliul de a crede despre tine că îi poţi influenţa de la distanţă pe ceilalţi.

Dar am vorbit destul despre persoana mea. Mai există şi alţi nebuni ca mine, care visează ba în română, ba în maghiară şi uneori li se năzare că o anumită dispunere a cuvintelor într-o frază sună a ceva distant, greu de identificat, o limbă intermediară care nu există, un limb în care ajung anumite expresii din limba română, care pentru un ungur sună super ciudat, asemenea unei perle a limbii, o construcţie la limita absurdului.

Unul dintre ei este Robert Gabriel Elekes, cu care am fost coleg de liceu şi care, la fel ca şi mine, scrie în limba română, cu toate că în venele lui curge atît sîngele saşilor, cît şi al maghiarilor. A publicat de curînd al doilea său volum de poezie la Casa de Editură Max Blecher, intitulat O dronă care să mă vrea în sfîrşit doar pe mine, bine primit de către public şi de către juriile premiilor literare. Robert este de asemenea organizatorul unui cunoscut club de lectură la Braşov, Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets.

Celălalt este Mihók Tamás, care a participat la al doilea seminar de traduceri organizat de George Volceanov la Casa Traducătorilor din Ungaria, Balatonfüred, în anul 2013. După această experienţă, Tamás a început să traducă intensiv din literatura poeţilor contemporani români, publicînd printre altele şi o antologie a poeziei generaţiei 2000, la Editura Syllabux din Ungaria. El este de asemenea autorul a trei volume de poezie, cel mai recent fiind Cuticular, apărut în anul 2017 tot la Casa de Editură Max Blecher. Cuticular a apărut mai întîi în limba maghiară, cu titlul Cuticulum Vitae. Acest lucru demonstrează faptul că Mihók se mişcă cu aceeaşi familiaritate în ambele culturi.

Mai există şi alţi astfel de scriitori care stau cu fundul în două luntre, unul este Kocsis Francisko, celălalt Péter Demény, dar am decis să mă opresc îndeosebi asupra celor din generaţia mea.

Andrei Dósa este poet. Cea mai recentă carte publicată: romanul Ierbar, Editura Polirom, 2018.

Foto: Hajdu Tamás

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Agresați sexual în școală sub ochii dascălilor. Polițist: Vorbim despre un fenomen aici, despre dezinteresul unor cadre didactice
Este anchetă de proporții la o școală din județul Brașov, unde mai mulți elevi de clasa a VIII-a și-au agresat sexual colegii mai mici. Nu o dată și în văzul tuturor.
image
Cât a ajuns să coste renovarea unui apartament cu două camere. „Ferească Dumnezeu! Ați pus foiță de aur pe pereți?”
Prețurile o iau razna în România, iar piața imobiliară e campioana scumpirilor în marile orașe. Marii câștigători sunt constructorii și meșterii din construcții. Ultimii au ajuns să ceară sume fabuloase chiar și pentru renovarea apartamentelor mici.
image
Un fost senator se laudă că a pescuit un păstrăv de 109 centimetri. Unde este lacul în care sunt exemplare şi de peste 2 metri
Pescarul, cunoscut în zonă drept Regele Păstrăvului din Ardeal, nu este la prima sa captură de mari proporţii.

HIstoria.ro

image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.