Între două luntre

Andrei DÓSA
Publicat în Dilema Veche nr. 786 din 14-20 martie 2019
Între două luntre jpeg

Literatura a început să mă intereseze mai aplicat în adolescenţă, după ce am făcut o boală de piele ale cărei simptome au fost interpretate greşit şi care a fost tratată greşit, de care am scăpat foarte greu. După ce aproximativ douăzeci la sută din suprafaţa pielii a devenit o rană vie.

Alegerea limbii în care scriu s-a întîmplat fluid, a fost o decizie întinsă pe o perioadă lungă de timp. În vacanţa dintre clasa a opta şi a noua încă mai citeam din plictiseală, dînd ascultare îndemnurilor mamei mele. Cele mai multe cărţi din biblioteca ei (dacă mă gîndesc bine, atunci cînd ne-am mutat, separarea dintre biblioteca mamei şi cea a tatălui meu a devenit şi mai pregnantă) erau în limba română. După debutul bolii, am început să citesc pentru a acoperi ruşinea că pielea mea e marcată de plăgi urîte. Trăiam cu senzaţia că eu însumi sînt urît şi că am nevoie de frumuseţe. Voiam frumuseţe la modul obsesiv, ca orice adolescent, cred, dar n-o puteam obţine decît în singurătate, citind.

La douăzeci de ani, după ce am descoperit cartea lui J.D. Salinger, Seymour: o prezentare, am început să scriu haiku-uri. Voiam să ajung ca Seymour, pur, de o sensibilitate aproape nelumească. Haiku-urile astea, ca de altfel şi poeziile de mai tîrziu erau scrise toate în limba maghiară. Motivele cred că au fost multiple. Pe de o parte, descoperisem un site unguresc de haiku-uri, unde erau adunate toate haiku-urile traduse de poeţi unguri, de la primele traduceri de acest fel, al căror autor a fost Desző Kosztolányi şi pînă la cele mai recente, realizate de Dezső Tandori. Pe de altă parte, simţeam că am o anumită datorie faţă de limba mea maternă. Poate că un alt motiv a fost acela că majoritatea prietenilor mei continuau să fie foştii colegi de clasă din liceu care nu se descurcau prea bine cu fetele. De cîte ori ne întîlneam, în cadrul acestor sausage parties, fiecare dintre noi trebuia să dea dovadă de o mare inventivitate lingvistică, dacă voia să fie bine văzut, respectat. Iar eu mă descurcam de minune, eram glumeţul grupului.

Această aşa-zisă datorie faţă de limbă s-a evaporat cu o rapiditate uluitoare atunci cînd am descoperit, cu ajutorul primei mele iubite, un curs de creative writing. Era vorba de un curs de o săptămînă, organizat de cel care conducea întîlnirile cu caracter permanent ale grupului literar Lumina de Avarie, Daniel Puia-Dumitrescu. Poate că datoria faţă de limba maghiară a dispărut din cauză că undeva în adîncul sufletului, percepeam trecerea la limba română, întărită şi de aprecierea pe care am început să o primesc pentru ceea ce scriam ca pe un fel de gest reparator, după ce redactorul-şef al singurei publicaţii de limbă maghiară din Braşov îmi ignorase şi apoi refuzase creaţiile literare, pe motiv că acestea ar fi decadente. Un alt motiv pentru care această schimbare s-a produs atît de lesne ar putea fi acela că între timp mi-am dat seama că prietenii mei nu sînt prietenii mei, din moment ce nu pot să vorbesc cu ei despre literatură. Ori de cîte ori încercam să port cu ei discuţii mai elevate, strîmbau din nas sau mă ridiculizau. Îmi păsa atît de mult de literatură, încît ajunsesem să cred, în înfumurarea mea de adolescent întîrziat, că cei pe care aceasta nu îi interesează, nu pot fi prietenii mei. Dar prietenii mei unguri aveau personalităţi puternice şi persuasive, nu era atît de uşor să scapi de ei. Aceştia trebuiau evitaţi, ignoraţi în repetate rînduri pentru a-i îndepărta.

Pînă la urmă am reuşit. Am ajuns cel care sînt acum: un om fără prea mulţi prieteni (cel puţin nu după exigenţele care definesc pentru mine prietenia adevărată), aproape în exclusivitate din zona literaturii. Acum exercit caracteristicile structurale ale limbajului în literatură. Vreau să-mi impresionez prietenii în mod indirect, prin intermediul cărţilor pe care le scriu. Şi implicit pe prietenii prietenilor ş.a.m.d. Trăiesc într-o dictatură a individualismului şi, cînd vreun demers al meu reuşeşte, sînt fericit. M-am izolat în peştera mea, sperînd că prin stăpînirea perfectă a funcţiilor limbii voi reuşi să atrag oamenii şi că-i voi determina să mă iubească. Însă comuniunea fatică, dovezile explicite ale atenţiei pe care şi-o acordă unul celuilalt vorbitorii (amici, prieteni), se dizolvă aproape exclusiv în cazul meu în dialoguri, monologuri, poezii. O mare parte a libidoului meu verbal stă sub imperiul literei de tipar. Comuniunea fatică, în domeniul meu, e o artă cît se poate de subversivă. Acesta este preţul plătit pentru orgoliul de a crede despre tine că îi poţi influenţa de la distanţă pe ceilalţi.

Dar am vorbit destul despre persoana mea. Mai există şi alţi nebuni ca mine, care visează ba în română, ba în maghiară şi uneori li se năzare că o anumită dispunere a cuvintelor într-o frază sună a ceva distant, greu de identificat, o limbă intermediară care nu există, un limb în care ajung anumite expresii din limba română, care pentru un ungur sună super ciudat, asemenea unei perle a limbii, o construcţie la limita absurdului.

Unul dintre ei este Robert Gabriel Elekes, cu care am fost coleg de liceu şi care, la fel ca şi mine, scrie în limba română, cu toate că în venele lui curge atît sîngele saşilor, cît şi al maghiarilor. A publicat de curînd al doilea său volum de poezie la Casa de Editură Max Blecher, intitulat O dronă care să mă vrea în sfîrşit doar pe mine, bine primit de către public şi de către juriile premiilor literare. Robert este de asemenea organizatorul unui cunoscut club de lectură la Braşov, Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets.

Celălalt este Mihók Tamás, care a participat la al doilea seminar de traduceri organizat de George Volceanov la Casa Traducătorilor din Ungaria, Balatonfüred, în anul 2013. După această experienţă, Tamás a început să traducă intensiv din literatura poeţilor contemporani români, publicînd printre altele şi o antologie a poeziei generaţiei 2000, la Editura Syllabux din Ungaria. El este de asemenea autorul a trei volume de poezie, cel mai recent fiind Cuticular, apărut în anul 2017 tot la Casa de Editură Max Blecher. Cuticular a apărut mai întîi în limba maghiară, cu titlul Cuticulum Vitae. Acest lucru demonstrează faptul că Mihók se mişcă cu aceeaşi familiaritate în ambele culturi.

Mai există şi alţi astfel de scriitori care stau cu fundul în două luntre, unul este Kocsis Francisko, celălalt Péter Demény, dar am decis să mă opresc îndeosebi asupra celor din generaţia mea.

Andrei Dósa este poet. Cea mai recentă carte publicată: romanul Ierbar, Editura Polirom, 2018.

Foto: Hajdu Tamás

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Dar dacă ești tînăr, sărac și bolnav?
Salvează tinerețea – vîrsta la care se spune că poți orice – chiar orice nenoroc sau chiar orice nefericire?
p 10 jpg
Povara tinereții
Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu bătrînețea firesc, insesizabil.
16781709398 92dac8f6bb c jpg
Primăvară în decembrie
„Femeile au devenit mai puțin interesate de machiaj și mai mult de frumusețea în ansamblu, cea care radiază din interior spre exterior, spre ideea de wellness.”
p 11 jpg
Note despre „încă”
De-ar fi să trebuiască să cred totuși în ceva și tot n-aș (putea) crede în Dumnezeu! Intuiție, vanitate, consolare – ține aceasta de vîrstă?
p 12 jpg
Tinerețea are coloană sonoră
Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi.
640px Pierre Auguste Renoir The Boating Party Lunch jpg
Simțire și nepăsare
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata valoare.
p 13 jpg
Oase ușoare ca ale păsărilor
Îi privesc atentă pe oamenii foarte tineri.
2722374996 d24e7fdf0e c jpg
Tinerii bătrîni și bătrînii tineri Cum mai măsurăm tinerețea?
Cred că merită să pledăm și, mai mult, e destul de limpede faptul că nu există o compartimentare netă a tinereții și a bătrîneții dată de vîrste și condiții, ci ele există simultan, în orice moment al vieții.
50294010101 132de799e7 c jpg
Anii ’90
Anii ’90 s-au încheiat pe 31 decembrie în Piaţa Revoluţiei, cînd deasupra noastră şi sub egida PRO TV-ului s-a înălţat un înger kitsch.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.

Adevarul.ro

Luis Suarez FOTO EPA EFE jpg
Scandal uriaș după Ghana-Uruguay. Ce au făcut colegii lui Suarez în timp ce acesta plângea în hohote
E scandal imens după meciul Ghana - Uruguay de la Cupa Mondială 2022. Selecţionerul Uruguayului a sugerat că arbitrul german Daniel Siebert este de vină pentru eliminarea echipei sale de la CM 2022, informează DPA.
Congres AUR - George Simion - 27 mar 2022 / FOTO Inquam Photos / Octav Ganea
AUR cere ca România să nu mai ajute R. Moldova
Alianța pentru Unirea Românilor a adoptat în cadrul Congresului organizat la Alba Iulia o rezoluție prin care cere unificarea României și R. Moldova. Șeful formațiunii a susținut însă că România ar trebui să oprească ajutorul îndreptat către vecini.
Procesul comunist din Gara Teiuş: cum au fost judecaţi ceferiştii vinovaţi de catastrofa feroviară din 1968 jpeg
Cum erau urmăriți ceferiștii de către Securitate. Zeci de informatori erau folosiți de către „organe”
Securitatea comunistă avea în obiectiv și angajații de la CFR, domeniu de activitate care s-a dezvoltat mult după anul 1970. În Alba, dosarul de obiectiv „transporturi feroviare” a fost deschis în luna august 1972.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.