Unul dintre cele mai emoționate reportaje pe care le-am citit vreo­dată a fost publicat în 2014, în Ziarul de Iași. Reportera, Adriana Plecan, a încercat să confirme sau să infirme afirmațiile unui fost prim-ministru, care credea că nu mai există elevi „care să nu aibă telefon cu Internet“, mergînd într-o localitate la doar 15 kilometri de Iași, capitala Moldovei. În plin avînt al progresului digital, Guvernul se pregătea să ofere tablete gratuite elevilor, pe care aceștia să le folosească în scopuri educative. Însă „pe teren“ situația arăta cu totul altfel. Un singur copil avea telefon mobil, dar nu avea voie să-l aducă la școală. Marea majoritate văzuseră astfel de aparate, dar recunoșteau că le-ar fi fost inutile, neavînd acasă prize unde să le încarce. Cunoașterea lor era precară, dar compensată de o imaginație fabuloasă. Mulți credeau că Internetul se referă la poze, desene animate și la diverse conversații, alții vedeau telecomanda de la televizor drept Internet, iar cei mai mulți considerau Internetul drept capacitatea de a te mișca liber cînd vorbești sau faci ceva. Cel mai frumos răspuns vine de la o fetiță, care l-a descris plastic și succint: „Internetul e un alb și arată albastru. Putem vedea muzică și filme de groază“. De groază este cinismul unor guvernanți care consideră că lumea arată ca-n birourile și televiziunile lor, high-tech, servilă și plină de oportunități. Secolul XXI, construit din contractele giganților IT cu state slabe și nepregătite, amplifică iluzia unui progres unidirecționat, general și eliberator. În fapt, tehnologia nu rezolvă nimic singură, ba dimpotrivă. „Zonele albe“, în care tehnologia informației nu vrea să ajungă nici măcar finanțată de la bugetul de stat, nu sînt doar cele fizice, în care nu există efectiv conexiune (de cele mai multe ori și pentru că nu există încă rețele electrice), ci toate cîmpurile vieții sociale în care asimetria de putere, acces și reprezentare este regulă. Aici progresul e alb, rece și orbitor, ca o iarnă siberiană.

Totuși, același progres, al cărui înger, știm de la Walter Benjamin, împinge istoria privind înapoi spre decăderea și dispariția vechii lumi, ne pune și în fața unor (pseudo)paradoxuri. În România avem mai multe conexiuni la Internet și mai multe conturi de Facebook decît toalete și dușuri în casele utilizatorilor. Acest fapt se explică prin diferența mare de investiție care trebuie făcută pentru fiecare dintre aceste elemente ale locuirii. Efectul de rețea funcționează mai bine cînd avem de-a face cu circulația datelor decît cu metrii cubi de apă sau de gaze. Dar orice explicație economică putem da, tot rămîne deschisă întrebarea dacă progresul nu aduce cu el și abandonarea pînă la paragină a unui trecut din care, din păcate, nu ne-am eliberat. Viețile paralele ale aceluiași individ care, pe Facebook, e eroul trăind live intimitatea în public, însă, în viața sa biologică, o face direct din WC-ul din fundul curții.

Cine nu a trebuit vreodată să iasă în iarna cruntă, aproape siberiană, cînd de-abia mijește de ziuă, să-și plimbe viața biologică spre acel spațiu strîmt, ca un coșciug vertical, nu poate înțelege ușor fractura tehnologică și efectele sale psihologice, sociale, economice sau morale. Dar îngerul progresului îl așteaptă cu multe surprize în viitor. Tehnologia îl așază astăzi printre cei avuți, cu acces la un Internet de mare viteză, aplicații și gadget-uri care din date fac aur (cu care, fie vorba între noi, se fac alte instrumente electronice pentru a produce mai mult aur din date). Mai mult, sistemul educațional modern și dorința părinților de a-l scoate cel dintîi dintre contemporani îi facilitează dobîndirea de abilități pentru a concura într-o economie din ce în ce mai dematerializată, în care munca brațelor dispare și banii sînt o formă virtuală de încredere. El e acum pe culmile afirmării, ubicuu și profund conectat, este bogat și privilegiat, urban și antreprenor (de mic, căci primul loc de joacă e primul start-up), visează în engleza informatică și scrie codul sursă în sintaxe demne de arta conceptuală. Acum este de partea bună a fracturii, printre cei norocoși, pentru care tehnologia e fundalul utopiei fără sfîrșit. Știe că întotdeauna a existat această diviziune, această tăietură prin textura socială. A aflat că Socrate a învățat tîrziu să scrie și să citească, că-l rîdeau tinerii frumoși și liberi ai Atenei, că primii care au aderat la alfabet au fost un fel de artiști new media, dar ei nu erau nici intelectualii, poeții sau retorii, preoții sau guralivii, ci negustorii și meșteșugarii. Inegalitatea aceasta, de la acces la oportunitate, nu-l tulbură, pentru că deja crede, e convins că lumea e un loc mai bun dacă ai niște tehnologii mai eficace. Inovația este zeul la care ne vom închina atunci cînd ne vom muta într-un loft suspendat, cu priveliște, din Silicon Valley.

În valea plîngerii, la 15 kilometri nu numai de Iași, ci cam de orice oraș din România, unii copii visează la un Internet bun, izbăvitor. Nu se întreabă dacă inegalitatea pe care o trăiesc este naturală sau artificială, intenționată. Nici dacă Internetul la care au acces le oferă informațiile de care au nevoie. Nu se întreabă nici dacă statul are vreo datorie (sau întreaga societate), nici dacă îi marginalizează și exclude, nici dacă lipsa cunoștințelor privind tehnologia (și puterea sa) are vreun efect asupra recunoașterii lor ca persoane cu drepturi. Printre care și dreptul de a fi nu numai alfabetizat digital, ci și antrenat, prin instrumentele gîndirii critice și programării, de exemplu, să te adaptezi schimbării tehnologice prin adaptarea tehnologiilor la nevoile tale.

Ce nu știe cel care crede că tehnologia este un dar al unor zei binevoitori, lucrînd cu folos în lofturile lor din Silicon Valley, este că pînă și el, îmbuibatul erei electronice, se află pe partea greșită a faliei atunci cînd vorbim despre asimetria dintre state și corporații, pe de o parte, și indivizi. Este infinitezimal ca valoare și singur în fața unor forțe redutabile, multe deja împinse de Inteligența Artificială și computația cuantică. La fel de singur va fi și în fața îngerului istoriei, cu fiecare an care trece și tehnologia progresează, iar el îmbătrînește, abandonat în paragină de lumea pe care n-o mai poate înțelege. 

Constantin Vică este lector universitar la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București.

Foto: flickr