Ingredientele identității
Cine sînt eu? Un „maghiar de România“, dar definiția nu mă cuprinde în totalitate. Mă numesc Evelin Márton și, din cînd în cînd, scriu povești. Cred că identitatea fiecăruia dintre noi începe cu locul unde și cu oamenii printre care ne-am născut. Amprenta locului și a mediului social, cultural în care creștem ne va defini într-un fel sau altul toată viața. Acestea sînt primele cuie bătute într-o stîncă. Cuiele acestea mai ruginesc și cad, dar omul e construit altfel decît o stîncă. Amintirile, adevărate sau închipuite, și faptele noastre ne clădesc.
M-am născut la o maternitate din Cluj. Părinții mei provin din medii diferite, tata dintr-un sat mic din Covasna, mama din Cluj. Au divorțat. Vacanțele le petreceam în satul tatălui, unde bineînțeles totul era altfel decît la oraș.
Din amintirile familiilor mele se conturează un trecut cultural aparent ciudat, dar cred că așa sîntem cu toții: amestecați. Dacă m-aș identifica cu fiecare dintre stămoșii mei despre care știu, atunci sînt maghiar, evreu, rom, român, tătar, grec și cine mai știe ce, încă nu am investit într-o analiză genetică. Probabil o voi face, chiar și pentru simplul meu amuzament. În cazul meu, limba vorbită în familie a decis apartenența la o etnie sau alta.
În primii ani de viață am locuit pe strada Plopilor din Cluj, unde trăiau mai multe etnii. Români, maghiari, romi, sași, parcă și cîțiva evrei, armeni. Vecini buni, nu se prea certau. Curțile erau spațioase și grădinile mari, fiecare cultiva ceva; se mai sfătuiau în diverse chestiuni, cînd și cum. Își împărțeau și sărbătorile: cine, ce, cînd avea. Nu țin minte nici un fel de conflict, era o stradă liniștită. Pe la 3-4 ani vorbeam deja ceva ce semăna cu limba română, aşa cum o învățasem de la ceilalți copii și de la vecini. Am început să am o a doua limbă și îmi plăcea acest lucru pentru că înțelegeam mai mult din lumea din jur. Mă fascina lumea în care am ajuns cu ajutorul limbii și mai tîrziu prin cărți.
Pînă la venerabila vîrstă de 9 ani, această idilică vecinătate s-a spulberat și oamenii din stradă au dispărut în malaxorul orașului care creștea sub privirile noastre. Şi tot crește de atunci. În anul demolării, ’88-’89, unii au plecat din țară definitiv, alții s-au mutat doar în alt cartier. Cu o singură excepție, toate casele de pe strada Plopilor au fost demolate.
Dramele comune îi fac uneori pe oameni mai apropiați sau, din contra, îi fac să devină și mai distanți. Sau ambele în același timp.
Eu îl uram personal pe Ceauşescu pentru aceste demolări și știam, nu știu de la care dintre părinți sau cunoscuți, că se întîmpla aproape la fel în toată țara, că vor dispărea și satele la un moment dat. Așa se zvonea. Satul, pentru mine, era atunci ceva sacru. Un sat mic, undeva printre dealuri abrupte, unde îmi petreceam vacanțele. Era o altă lume, pe care de multe ori o preferam în detrimentul orașului „mare“, cum era denumit Clujul în acel sat. Acolo trăiesc tatăl meu și o sumedenie de rude, de diferite grade, dar care toți țin la aceste legături de sînge, oricît de întortocheate și îndepărtate.
Mulți oameni dintre aceste dealuri își făceau un rost în viaţă undeva prin țară, cu preponderență în sud. Se pleca și atunci. Bunicul din partea tatei îmi povestea că satele se goleau vreme de cîteva luni și se umpleau iar de sărbători. Unii nu se mai întorceau, dar încercau să țină legătura cu familiile lor „de acasă“ și își trimiteau copiii în vacanțe să învețe maghiară și să vadă cum se trăiește într-un sat mic unde majoritatea locuitorilor sînt agricultori.
Eram o gașcă de copii, cu identități etnice mai mult sau mai puțin precise. Fiecare venea cu povestea lui, cu limba și ciudățeniile culturale aferente. Limbile care ne legau erau și româna, și maghiara, chiar dacă nu toți știau bine ungurește. Vacanțele de la țară, pe lîngă farmecul lor copilăresc, mi-au adus cunoștințe despre ceilalți și despre alte lumi.
În România, comunitățile trăiesc de multe ori în lumi paralele. Dar le leagă totuși o soartă comună, simplul fapt că trăim aici, acum, cu toții. Faptul că m-am născut maghiar în România, cred că m-a făcut să fiu mai sensibilă la anumite lucruri. Să am auzul mai fin, să-mi placă detaliile. Să încerc să am o vedere de ansamblu asupra lumii în care trăiesc, cu limitele de rigoare. Încerc mereu să fiu pe calea păcii.
Singurul dezavantaj pe care l-am avut din cauza etniei au fost acele conflicte verbale, triste și usturătoare, în care m-am îmbîrligat de cele mai multe ori fără să vreau. Și eu am ajuns în acea situație stînjenitoare în care se discută despre cine, cînd și pe ce cai a venit, de unde și cu ce scopuri. Recunosc că, de cele mai multe ori, am scăpat cu bine din aceste războaie verbale prin magicul umor.
La facultate, unde am studiat istoria și istoria artei, s-a adunat o trupă extraordinară din diversele zone și comunități din țară. Aveam o mare colecție de bancuri și am învățat să fim mai toleranți și mai curioși. Curozitatea nu are granițe. Consider un fel de noroc că m-am născut aici, în România. Niciodată nu mi s-a părut că, fiind maghiar aici, ar fi tragic. Nu mă simt întotdeauna bine în pielea mea, recunosc, dar cine se simte?
Evelin Márton este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Nopțile salamandrelor, Editura Curtea Veche, 2016.
Foto: Hajdu Tamás
