Începutul secolului emoţional
Nu mă dau în vînt după citate mari, dar accept parafrazele. În această ordine de idei, cu jumătate de voce, afirm că acest secol care tocmai ne-a dat peste cap cu începutul lui, ori va fi emoţional, ori nu va fi deloc. Dixit. Şi răsuflu uşurat, pentru a merge mai departe. Tocmai exprimîndu-mi, nu-i aşa, o mică emoţie pe care o am faţă de judecata cititorului. Hai să vorbim despre valori. Cercetări* asupra tinerei generaţii arată o schimbare dramatică a opţiunilor de viaţă - deviza este mai degrabă pe explorare şi joc, în condiţiile în care datoria şi familia (fundamente care construiau discursul valoric al generaţiilor precedente) sînt privite mai degrabă cu o compasiune duioasă. Nu e vorba însă de o iresponsabilizare a tinerei generaţii. Cei mai dinamici, mai creativi şi mai de succes reprezentanţi răstoarnă ierarhiile valorice, fără să saboteze însă (sau încă!) ţesutul social. Cuvîntul de ordine, într-o Europă mai degrabă stabilă, este excitement-ul. Cu orice preţ, la job sau în vacanţă, ca şi cum ne-am recupera vocaţia de conchistadori, pornind însă într-o aventură interioară, atîta timp cît Google Earth nu ne mai indică nici un teritoriu neexplorat pe hartă. O emoţie verde, care permite trăirea (legală sau ilegală) în toate dimensiunile sale. O aparent necumpătată risipă de energie care face în ciudă distincţiei între hippie şi yuppie, punîndu-i în acelaşi frenetic creuzet. Şi, pentru a mai adăuga o nuanţă, o trăire care pune accent pe subiectivism. Călătorii personale Pentru a relata despre goana după adrenalină, nu pot să fac abstracţie de propria mea experienţă - în tonul celor spuse mai sus. Anul acesta mi-am învins propria mea tendinţă spre confort (o valoare nu neapărat în concordanţă cu evul) şi am purces spre un posibil epicentru al emoţiei. Întors recent de la "Sziget 2007", festivalul care adună zeci de mii de europeni însetaţi de muzică şi de trăire, pot relata încă la cald despre avatarurile nevoii sinestezice de senzaţie. Imaginaţi-vă, pentru cei care nu au ajuns încă acolo, o insulă unde putem (pentru a cita o bună prietenă) să ne retrăim adolescenţa. Paradigmatica vîrstă a emoţiilor puternice, a sfîşierilor, entuziasmelor şi avîntului. Aceasta pare să devină nordul-compas al căutărilor unei generaţii. Am fost avertizat - pentru că eram la primii paşi pe această insulă - că voi avea de înfruntat experienţa ca pe un inner trip, în mijlocul unei mulţimi colcăitoare de zeci de mii de suflete. Că voi avea nevoie de un ghid în această călătorie şi că punctul final al drumului mi se va dezvălui pe parcurs. Aparent, mintea mea raţională încă priveşte critic acest tip de experienţă. Ce rost are să-ţi petreci o parte din vacanţă chinuindu-ţi contorsionist corpul pe pajişti prăfoase, să-ţi tîrăşti picioarele extenuate prin noroaie, să te freci de alte mii de corpuri în bătaia başilor, într-o continuă bombardare a simţurilor de zgomote, sunete, mirosuri şi viziuni? Tînjind după un chill out care, în cazul meu, a necesitat o odihnă ulterioară de trei zile în munţi, legănat de ritmurile domoale ale liniştii tradiţionale. Mi-e foarte clar acum că nu despre muzică - sau, mai pompos spus, despre un interes cultural - a fost vorba. Muzica, dansul şi întreaga ofertă a unui festival cum e "Sziget"-ul reprezintă doar un mijloc eficient de a ne întîlni cu propria trăire, în starea ei brută. Pilule de fericire Nu contează cum cauţi trăirea, ci mai degrabă faptul că simţi ceva. Pentru că emoţia - prin ea însăşi un justificator de sens - este cea care validează prezentul. Atunci cînd eram mici am fost învăţaţi că retenţia şi cumpătarea, raţionalitatea şi structura reprezintă o bună cale, deşi anevoioasă şi rece, spre fericire. Chiar pentru cei care urmează această cale cu minuţie, emoţia care o însoţeşte este însă tocită şi neîndestulătoare. Astfel, scurtăturile care te pot aduce înapoi la trepidaţiile adolescenţei devin o necesitate. Şi nu sîntem într-atît de masochişti încît să le ratăm pe deplin. Revenind la experienţa mea insulară, desfăşor pe un ecran toată oferta de arousal a festivalului. Sporturi extreme, acrobaţii temerare la care puteai fi uşor părtaş, achitîndu-ţi în euro participarea. Scene multiple care îşi aruncau în ritmuri variate muzica spre corpul tău. Un bîlci care reproduce în miniatură bîlciul globalizat al Terrei, amestecînd religia cu bucătăria sîrbească, orele gratuite de maghiară cu tobele japoneze şi cu circul franţuzit de inspiraţie medievală. Totul concertat pentru a stîrni, pentru a activa. O discotecă universală, unde nu te duci pentru a-ţi întîlni perechea, ci pentru a-ţi trăi activarea solitară, cît mai trepidant posibil, singur cu tine. În care, ca într-un scenariu alternativ din seria Matrix, devii o baterie umană care se încarcă sau se arde, alimentînd sau scurtcircuitînd propria ta existenţă. Nevoia de chill M-am întors epuizat şi frenetic, în acelaşi timp. Nu am bifat pe răbojul vieţii cine ştie ce epifanie, dar am revenit cu satisfacţia trăirii. Ca şi cum mi-am plătit o datorie faţă de propria nevoie de intensitate, de adrenalină-în-stare-pură. Nu o datorie morală, nici măcar o datorie estetică. Ci mai degrabă o datorie emoţională, pentru că evul mi-a deschis o linie de credit la Emo-bank, care trebuie periodic rambursată. A doua zi eram pe Cheile Nerei, rememorînd trunchiat şi uşor confuz parcursul evenimentelor, dezactivat şi răcoros pe dinăuntru. Am învăţat ceva, totuşi. Dincolo de o logică - sau în deplină concordanţă cu ea - a acestui mainstream individualist şi emoţional. Merit să revizitez teritoriile adolescenţei, pentru că acolo dorinţa şi potenţialitatea sînt încă neîntinate. Iar biciuirea emoţiei, a corpului, intensitatea experienţei şi sinestezia halucinantă sînt căile sigure de a ajunge în siguranţă acolo, şi de a te putea reîntoarce fără un ponos major. Cam asta ar fi ecuaţia emoţiei. Dar, tocmai pentru că goana după adrenalină este una strict subiectivă, s-ar putea ca această călătorie personală să nu vă spună nimic. E în regulă. Excitement-ul vostru poate fi în altă parte. A început Festivalul "Enescu", s-a sfîrşit Festivalul Mamaia. Iar Lorin Fortuna ne avertizează, pentru a cîta oară, că sfîrşitul lumii e la îndemîna noastră. Important este să permiţi experienţei să te traverseze. Cît mai intensă, cît mai singulară. E ca şi cum emoţia noastră, banala trăire adusă la rang paroxistic, devine reper în a ne suporta pe noi înşine. Într-o lume suprapopulată de oameni, idei şi reguli. Să fii tînăr înseamnă să fii risipitor. Să vrei să pari tînăr (chiar dacă nu mai eşti) înseamnă să refaci drumul spre emoţie în stare pură, nefiltrată, spre efortul vecin cu epuizarea. Pentru a-ţi justifica condiţia de cuceritor într-o lume pe deplin explorată, în care teritoriile necartate sînt doar petele albe de pe întinsurile propriei experienţe. Regăsindu-ţi vocaţia ancestrală (şi uşor adolescentină) a cuceririi şi expansiunii. * Cercetările calitative asupra stilului de viaţă şi asupra opţiunilor emoţionale ale generaţiilor sînt deja un bun comun al cotidianului nostru. Articolul de faţă face referire la o cercetare desfăşurată în 2006 în şapte ţări europene prin Flamingo Research International.
