În pielea unui leu

Publicat în Dilema Veche nr. 899 din 1 – 7 iulie 2021
În pielea unui leu jpeg

Încep prin a mărturisi că sînt un mare cititor de biografii, că mă atrag îndeosebi acele cărțoaie monumentale ce poartă ca titlu numele unui mare scriitor, pictor etc. Mi se trage, probabil, de la lectura studiilor introductive și a prefețelor care însoțeau mereu volumele din „Cartea Școlarului“, seria pe care am devorat-o în copilărie în apartamentul bunicilor mei. Au venit apoi la rînd monografiile de la Meridiane, printre care se găseau și cîteva biografii romanțate – n-o să uit niciodată nopțile nedormite în care am înghițit cărțoaiele lui Irving Stone – și, mai tîrziu, între sfîrșitul facultății și momentul prezent, cărțile care au declasat romanul în panteonul personal: cele două volume ale lui Brian Boyd despre Nabokov, Cheever de Blake Bailey, Auden-ul lui Carpenter, Joyce-ul lui Ellmann, Damned to Fame, biografia Beckett a lui James Knowlson, Some Sort of Epic Grandeur: The Life of F. Scott Fitzgerald de Matthew J. Bruccoli etc. Sînt fascinat de biografii pentru că, știu acum, mă atrage irezistibil ceea ce oamenii ascund („ce nu se vede”), dar mă provoacă și iluzia comunicării „reale”, convenția realității denudate. Acum cîțiva ani am început să scriu o biografie „intelectuală” a lui Paul Georgescu, care ar fi trebuit să fie un puzzle alcătuit din piese memorialistice (amintiri ale celor care l-au cunoscut) și interpretări ale prozelor. Am abandonat proiectul pentru că mi se părea că mă depășește. Între timp, aflu că Paul Auster tocmai face același lucru (bineînțeles, nu Paul Georgescu e subiectul lui) și probabil că îl face mai bine.

Cînd m-am văzut pus în fața unui proiect biografic, dar cu bătaie în tărîmul ficțiunii, am acceptat cu acea doză de inconștiență pe care ți-o dă orgoliul după ce ai scris cinci cărți: „Eu pot să fac orice!”. Am luat toată afacerea ca pe un pariu: mă aflam într-un punct mort cu romanul la care scriam deja de doi ani, adunam practic teancuri de hîrtii într-un întreg inform care ar fi putut fi jurnal, roman sau o elucubrație non-ficțională inclasificabilă. Așa că un nou proiect literar care venea cu propriul cadru rigid (200.000 de semne, vreo trei-patru luni de scris, temă dată – Caragiale) a venit ca un colac de salvare. Nu am fost însă sigur c-o să-l pot duce la bun sfîrșit decît în clipa în care am scris prima pagină a textului, iar asta s-a întîmplat la jumătatea celor patru luni, după ce recitisem „tot” Caragiale, ba chiar îi recitisem de două ori corespondența și realizasem că, dacă vreau cu adevărat să scriu acest roman caragialian, de acolo trebuie să pornesc. Nu-l mai citisem pe Caragiale cu adevărat de ani de zile, așa că primul pas a fost să-l trec printr-o grilă de lectură „inocentă”, de plăcere, apoi să citesc biografiile și amintirile despre Caragiale, pentru ca, într-o etapă finală, să citesc din nou opera avînd în minte bornele biografice căpătate recent. A fost simultan un efort de acumulare și unul de deparazitare, de scuturare de clișee. Și doar așa am putut să-l percep întreg și viu și să pătrund în acest cadru nou, numit „Caragiale”. A fost, vorba behavioriștilor, „un moment Aha”: am văzut dincolo de zgura depusă pe creier de 16 ani de școală în care m-am tot lovit de „marii clasici” – de fapt, a fost o întoarcere „în buclă” la anul I de facultate, cînd stăteam în biblioteca de la Litere, citeam postumele eminesciene și-mi venea să urlu de bucurie pentru că descopeream, în sfîrșit, ceva nou și fascinant la bunul și bătrînul Eminescu. La Caragiale a fost mai ușor: întotdeauna mi s-a părut un autor mai atașant, lipsit de nimbul zeiesc al Șefului, cu pantofii prăfuiți și mirosind a mici și vin. Ce am descoperit acum, însă, a fost un Caragiale melancolic, nevrotic și furios, iar latura asta m-a făcut să-i citesc altfel opera. Odată ce am înțeles toate lucrurile astea mi-a devenit limpede că n-o să pot scrie niciodată o asemenea monografie romanescă la persoana a III-a („Atunci Caragiale se încruntă și-i spuse: Aici se pune virgulă, vită!”) și că soluția se găsește în buna gestionare a narațiunii la persoana I. Iar „buna gestionare” implica și o îngustare a perspectivei pentru că, trebuie să recunosc, a intra total în „omul” Caragiale (adică o persoana I plenară) îmi era imposibil și venea cu un mare grad de risc. Așa că am abordat convenția scrisorii autobiografice către Paul Zarifopol pentru că: 1) tonul scrisorilor reale către critic era cel mai permeabil la „pastișă”; 2) legătura dintre cei doi bărbați era atît de puternică încît făcea posibilă o asemenea scrisoare în care Caragiale și-ar fi povestit pentru prima oară viața; 3) atunci cînd îi scria lui Zarifopol, Caragiale își permitea să lepede cîteodată armura ironiei și să lase la lumină cîte ceva din „bila neagră” care-i străbătea venele. Odată ce am găsit persoana I parțială, am trecut la exersarea vocii: am făcut timp de două săptămîni „vocalize” literare, încercînd să caragializez fără a exagera. După ce am scris prima pagină a scrisorii, mi-am citit-o cu voce tare și nimic nu mi s-a părut strident, am știut că pot să încep. Și încă un amănunt, nu știu cît de semnificativ: de fapt, acel Caragiale lăcrimos și revoltat din biografia mea romanțată nu e Caragiale: oricît de mult mi-am exersat meseria de ventriloc, se simte acolo un timbru care-mi aparține fără umbră de îndoială.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor. Este autorul biografiei Caragiale. Scrisoarea pierdută, Editura Polirom 2019.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.