În mînecă, un as rece lipit de piele

Am locuit într-un cămin din Bucureşti în cei cinci ani de facultate, de la 18 la 23 de ani.

Mai fusesem o singură dată în Bucureşti, atunci cînd, străbătînd împreună cu părinţii un bulevard, am privit din tramvai la deschiderea amplă, la copacii zbuciumaţi de pe o parte şi alta a drumului, şi mi-am zis „aici e de mine“. Venisem pentru înscrierea la facultate, ai mei erau îndoiţi, în sinea lor cred că îşi doreau să nu fiu printre acei unul din opt care aveau să fie admişi, ca să dau anul viitor la Timişoara. Eu ardeam să plec în lume. Aşa că am ales Bucureştiul, luînd-o cu încăpăţînare în direcţia opusă familiei, încurcînd nişte ape.

Căminul în care am trăit cinci ani esenţiali, între 1986-1991, stă ca un soare negru în centrul vieţii de atunci. La el ne vom întoarce după ce vom aminti razele care pornesc dinspre el: poşta de unde telefonam acasă, stînd la cozi uriaşe, cu pumni de fise de 1 şi 3 lei, ca să întrebăm disperaţi dacă nu ni s-au trimis banii; primeam 800 de lei pe lună, dintre care jumătate se duceau pe cămin şi pe cantina obligatorie; cantina, unde totul era ca o imensă sală de bal, în clinchete de veselă metalică – acolo ne întîlneam cu băieţii, flirturile se petreceau peste tăvi, boluri şi căni, nimic nu se risipea, nici un firicel de mîncare, nici o privire; alimentara de unde mare lucru nu aveai să îţi iei, dar dacă băga hîrtie igienică în curtea din spate, lăsai orice curs şi te puneai bătrîneşte la coadă; la fel, la salamul de vară tăiat pe din două sau la ciocolata chinezească, evenimente rarisime; parcul şi lacul, unde mult se visa şi mai nimic nu se îndeplinea; teatrul unde te duceai în unele seri, mirosind o viaţă nouă, o viaţă dorită, şi de unde te întorceai pe jos fără frică, rîzînd la braţ cu prietena dragă, oricît ar fi fost de tîrziu; facultatea pentru care schimbai două tramvaie şi unde ecuaţii monstruoase te făceau să speri o scăpare încă de neimaginat, către un ceva încă inexistent; gara de unde trenul te ducea acasă, la Piteşti, o dată la două duminici, pentru 29 de lei pe bilet sau 10 pe naş.

Căminul. Mă înduioşează teribil cînd înţeleg că în ziua primei cazări, în holul oribil de înţesat al căminului, mama nu avea decît 40 de ani. Cîteva ore şi cîteva cozi mai tîrziu, ne despărţeam lăcrimînd şi mă lăsa singură într-o cameră unde nu se aflau decît patru paturi metalice şi tot atîtea noptiere şi mese, plus cinci dulapuri înguste. Se va personaliza mai tîrziu şi va deveni casă.

Apartamentele erau alcătuite din două camere cu hol comun, unde se aflau două chiuvete, o toaletă şi un duş cu apă pe sărite. Opt fete locuiau într-un asemenea apartament, cîte patru în cameră. În toţi cei cinci ani, am locuit cu prietena mea cea mai bună, pe care am cunoscut-o chiar în acea primă zi şi cu care şi astăzi ţin legătura – Anda. Celelalte două locuri au fost ocupate, la început, de colege mai mari sau de-o seamă, iar cînd am mai învăţat cum merg lucrurile, doar de nişte nume fictive, ale unor colege care nu mai stăteau în cămin, şi-al căror loc îl plăteam tot noi, numai să stăm singure.

Despre frig, gîndaci, foame – multe s-au scris. Ceea ce mă interesează pe mine, după atîţia ani, este să privesc în urmă şi să înţeleg în ce fel ne-a schilodit sufletele acel loc.

În căminul de fete nu aveau voie să intre băieţii – şi nici măcar prietenele sau părinţii veniţi în vizită, decît cu buletinul, înscrişi în caietul portarului. Iubirile se consumau – în cazul în care „consumat“ e cuvîntul potrivit aici, şi nu prea e – în săruturi pe băncile parcului, în mîngîieri fugare, sprijiniţi pe caloriferele din holul umbros, seara, dacă poliţistul de la Moravuri (toată lumea ştia că de fapt era securist) catadicsea să-şi părăsească postul şi să ne lase mai uşurel.

Seara, băieţii ne strigau „pe-afară“ de pe trotuar, dar nu pe nume, ci după numărul camerei. „403 B!“ şi inima îţi sălta în pieptişor. Totul începea şi se termina neterminat dincolo de poarta păzită de poliţişti (uneori picaţi în grupuri, la ore imposibile, să ne caute de viza de flotant). Acest „totul“ era infim, iar acest infim poate părea acum şi dulce-inocent, şi ciuntit cu barbarie.

La o vîrstă la care bîjbîiam învăţînd să iubim, la o vîrstă la care părinţii noştri se căsătoriseră, noi ne scăldam în spaime şi vinovăţii şi nu ştiam să facem un pas esenţial – prea multe oprelişti, prea multe griji, prea multă vină. Crescusem văzînd pe bulevard înmormîntări ale fetelor mai mari care, fiindcă rămăseseră însărcinate, se sinuciseseră. Oricît ar părea de absurd acum, în anii ’80 era o soluţie. O ţineai în mînecă – un as rece lipit de piele. Rămînea acolo şi cînd cădeau hainele.

În căminul nostru, despre două „arabele“ (fete care se împrieteneau cu arabii pentru o iubire sinceră, recompensată în lucruşoare şi bani) se spunea că au anticoncepţionale. Cuvîntul şoptit era încărcat de mister. Nici una dintre noi nu văzuse vreodată aşa ceva.

O colegă firavă ca un pui, scutită de armată fiindcă avea vreo patruzeci de kilograme, s-a sinucis în ultima zi de şcoală, fiindcă părinţii – dintr-un sat din Constanţa – îi impuneau să nu se întoarcă acasă „nemăritată, după ce s-a destrăbălat la Bucureşti.“

Părerea despre cei care locuiau în cămine nu era grozavă, iar noi o simţeam. Totul le părea altora o imensă petrecere. Cînd îmi amintesc acea „imensă petrecere“, mi se strînge inima, fiindcă aşa de tîrziu încep să înţeleg. Umbre şi spaime care nu se şterg niciodată. Am fost schilodiţi sufleteşte, chiar cînd ni se deschideau petalele. Pe lîngă asta, gîndăcelul de bucătărie hoinărind printre farfuriile din al cincilea dulap rămîne inofensiv şi drăguţ ca un fluture Vanessa.

Veronica D. Niculescu este scriitoare şi traducătoare.