În cușca fără gratii

Cu cît sînt mai des solicitat să-mi dau cu părerea despre „prejudecățile conviețuirii româno-maghiare“, cu atît devin mai convins că am intrat într-un cerc vicios. Nu trebuie să fii specialist în această materie ca să realizezi că fenomenul trebuie abordat altfel. Adică e o nevoie de lămurire a mecanismului cercului vicios.

Și, fără solicitări, de o bună bucată de vreme urmăresc (nu asiduu, ci mai mult din inerție) un fenomen cu apariții ciclice: „raporturile româno-maghiare“. Am pus în ghilimele această sintagmă, fiindcă e o abstracțiune sociologic irelevantă, dar, fiindcă în viața publică este vehiculată, pentru început o să o folosesc și eu. Acest fenomen ciclic se caracterizează prin apariția abruptă a unor declarații șocante din mediul politic, care sînt preluate (și exagerate) de mass-media, după care apare reacția unor intelectuali de bună-credință în încercarea de a demonta mesajul politic provocator și de a detensiona situația. După un timp, survine acalmia, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. (Probabil fiecare segment este mulțumit de isprava sa proprie.) Aceste cicluri apar de obicei înainte de alegeri, cîteodată în prejma marilor aniversări și – aleatoriu – ori de cîte ori forțe politice semnificative au nevoie să distragă atenția de la lucruri mai importante. E clar că este vorba de o veche tehnică a sferei politice, în capcana căreia intră (mai mult sau mai puțin interesat) mass-media și, involuntar, și intelectualitatea de bună-credință.

Este o problemă și cu această tehnică, și cu acest ciclu. Cei din sfera politică mizează pe acapararea – cu ajutorul mass-media – a atenției „românilor“ și „maghiarilor“. Ca un efect pervers al implicării mass-media, chiar acest mijloc dă impresia eficienței provocării puse la cale de politicieni. Și, astfel, e atrasă în capcană și intelectualitatea care, cu toată luciditatea argumentării, are, evident, un impact benefic minuscul, dacă nu neglijabil asupra mediului social și politic.

Ce se întîmplă, de fapt? Din cele spuse pînă acum, am putea crede că tensiunile interetnice generate artificial se dezumflă de la sine. Mecanismul e nițel mai complex.

Este nevoie aici de clarificarea modului de abordare a fenomenului. Constat cu mirare că cei care se ocupă de aceste relații se documentează preponderent din surse scrise sau audiovizuale, ceea ce duce, inevitabil, la o imagine parțială și viciată. Cei care, totuși, se interesează de această relație mai aproape de oameni au reflexul de a pune întrebări directe despre raporturile româno-maghiare. Tema este atît de politizată, că nici prin această documentare nu se poate obține o imagine autentică. După părerea mea, numai o schimbare metodologică poate aduce rezultate credibile în această sferă.

Astfel, cu mulți ani înainte am început o observare fără întrebări a grupurilor, comunităților locale vizînd preocupările lor cotidiene. Făcînd aceste inventare de teme de discuție, mi-am dat seama că, la „firul ierbii“, agenda oamenilor este departe de mizele „raporturilor“ etnice. Relația socială este precumpănitoare. Oamenii, în viața cotidiană, în modul lor de a se descurca, nu pornesc la drum cu un proiect etnic, ci cu unul pragmatic: ce trebuie să fac în programul meu zilnic. Un om normal, cînd se scoală dimineața și se pregătește de plecare la serviciu, nu se gîndește ce are el, ca român (sau ca maghiar), de făcut, ca să-și apere identitatea națională față de celălalt. Nici măcar categoria semidocților cu școală, care în spațiul public se sacrifică zilnic pentru nația română sau maghiară, după ce ies din „scenă“ își văd de interesele lor foarte terestre. Prin urmare, aceste cicluri pomenite la început nu pătrund în mase, din care o mică parte află de „circ“, dar nu se inflamează.

Fiindcă m-a interesat întotdeauna viața cotidiană a oamenilor, mi-am dat seama că cel mai eficient mod de cunoaștere este nu chestionarea oamenilor, ci observarea lor. La un moment dat, ca exercițiu antropologic, am dat studenților o asemenea temă de cercetare. Rezultatele au fost surprinzătoare. Repertoriul temelor varia foarte mult în funcție de vîrstă, gen, educație (detectabile prin limbaj și îmbrăcăminte). Nu este cazul să înșir și să clasific evantaiul preocupărilor oamenilor, dar pot să spun că n-am întîlnit teme de relații interetnice. Desigur, este greu de crezut, dar această afirmație poate fi verificată de oricine, cu condiția să folosească exclusiv mijloace de transport în comun și să frecventeze spații publice intens circulate. Dacă cititorul face acest exercițiu antropologizant, o să observe că liceenii discută despre modă, „scule“ și eventual despre răutatea „profilor“, angajații despre șefi, muncă în străinătate și despre boli, pensionarele tot despre boli, aprovizionare, lipsă de bani, pensionarii despre „hoții de politicieni“. Evident, panorama temelor era mult mai mare și varia și în funcție de regiune și de anotimp.

Desigur, în situații de criză socială și economică, sărăcia, frustrările iau proporții de masă, iar oamenii deseori plasează vina pentru propria nenorocire pe „străini“. Astfel, pot apărea tensiuni interetnice care, de fapt, sînt de natură economică și socială. Prin urmare, cercul vicios al tensiunilor interetnice, cu repetarea lor ciclică, poate inflama vremelnic spațiul public, dar, după părerea mea, nu afectează țesutul social.

Toată istoria aceasta îmi aduce aminte de spectacolul cu piesa Răceala a lui Marin Sorescu, văzut în anii ’80, cu Virgil Ogășanu și Ion Caramitru în rolurile principale. În această „parodie tragică“, pe lîngă conflictul principal al piesei, putem urmări viața de curte a Imperiului Bizantin, cu toate ritualurile și conflictele sale. Numai că această viață de curte – interpretată de o trupă de actori – se desfășoară într-o cușcă, pe care Mahomed al II-lea o cară cu el în vizitele sale prin Imperiul Otoman.

Cîteodată am impresia că toate aceste prejudecăți și tensiuni româno-maghiare seamănă cu această cușcă, însă fără gratii și fără un Mahomed al II-lea, în care elitele politice și mediatice rumegă fantasme, iar cele intelectuale se luptă cu morile de vînt. Aparent. Pentru că, dacă ne uităm mai atent, războiul adevărat este intraetnic, între grupuri mari de interese. 

Zoltán Rostás este profesor de sociologie la Universitatea Bucureşti, coordonează proiecte de istorie orală şi de istoria alternativă a sociologiei.

Foto: Hajdu Tamás