În căutarea omului grec

Publicat în Dilema Veche nr. 982 din 2 – 8 februarie 2023
© wikimedia commons
© wikimedia commons

Cine este „omul grec”, acela aflat la originea civilizaţiei europene? – se întreba, în introducerea la volumul colectiv astfel intitulat, marele istoric francez Jean-Pierre Vernant. E, oare, „omul epocii arhaice, eroul războinic cîntat de Homer, sau acela, diferit în atîtea privinţe, definit în secolul al IV-lea de către Aristotel drept un «animal politic»”? Ştim că o societate deloc pacifistă a dat naştere miracolului care a fost cultura clasică a Greciei. În fond, recunoscînd diferenţele istorice semnificative dintre conceptul antic al democraţiei şi acela modern, sîntem nevoiţi să conchidem că războinicul şi inventatorul democraţiei nu sînt două figuri diferite. 

În secolul al V-lea î.Hr., cînd Heraclit afirma că „războiul (polemos) este părintele şi regele tuturor lucrurilor” (fr. 42), el nu avea în vedere doar un principiu cosmologic, prin a cărui atestare se putea configura o dialectică incipientă. Erau spusele unui filosof trăitor într-o societate a confruntării, în care te găseai plasat, ca om liber, într-o permanentă competiţie pentru glorie: acea dorinţă de recunoaştere a superiorităţii pe care Fukuyama o va numi megalothymia. În polis-ul grec exista o egalitate de principiu între bărbaţii liberi, dar nu una bazată pe drepturi universale inalienabile, cum va fi cazul în era modernă, ci pe deplina participare la treburile cetăţii. Lupta şi convivialitatea mergeau, astfel, mînă în mînă pentru bărbaţii războinici ai Greciei arhaice. De aici, importanţa instituţiei banchetului (petrecîndu-se, de regulă, cu participarea sclavelor şi animatoarelor), în timp ce „reuniunile feminine erau în general legate de festivităţile religioase, de la care în mod normal bărbaţii erau excluşi, sau de componenţa corurilor religioase” (O. Murray). 

De la omul homeric şi pînă la omul epocii elenistice, cultura greacă rămîne, în chip fundamental, una a ruşinii şi onoarei, spre deosebire de cultura iudeo-creştină a păcatului şi datoriei de credinţă faţă de Creator. Deşi nu vom găsi, în mentalul grecesc, o separaţie netă a planurilor uman şi divin, cu divinul gîndit ca plan absolut transcendent, ci, mai degrabă, o permanentă întrepătrundere a acestor registre, se cuvine spus că fiecare zeitate reprezenta manifestarea integrală a unei puteri naturale sau virtuţi pe care muritorilor nu le e dat să o posede, de-a lungul scurtei lor vieţi, decît într-un mod efemer şi imperfect. Nemurirea de tip zeiesc le era, astfel, oamenilor principial inaccesibilă.

Care era, în aceste condiţii, marea ambiţie a eroului grec în relaţie cu lumea, cu sine, cu propria moarte? O dorinţă arzătoare de nemurire prin faptele glorioase săvîrşite, care vor continua să fie păstrate în memoria colectivă, cîntate şi povestite urmaşilor, mult timp după ce vei fi părăsit „lumea luminii”. Nimic mai greşit, însă, avertizează Vernant, decît echivalarea concepţiei arhaice despre suflet (psychê) a grecilor cu ideea unei supravieţuiri a individului, fie el şi erou legendar, după moartea sa fizică. Hades, după cum îi spune şi numele, e locul beznei, al invizibilităţii, al indistincţiei fantomatice, al umbrelor neputincioase: un soi de memorie reziduală, dacă vrem, însă opusă memoriei adevărate (alêthêsînseamnă, literal, „ne-uitare”), care e aceea socială, încapsulată în istorisirile şi cînturile transmise de la o generaţie la alta.

În acest context, marea schimbare pe care o induce filosofia greacă în raportarea la sine a fiinţelor umane este  promisiunea eternităţii sufletului. Idee străină de Grecia arhaică – după unii (precum Dodds), o influenţă a şamanismului, prezervată în cultura populaţiilor din Sciţia şi Tracia, apoi transmisă mai departe grecilor de către „barbarii” cu care ei ajung să interacţioneze –, eternitatea sufletului presupune o concepţie alternativă despre psychê. Epimenides cretanul, Pythagoras, Empedocles ar fi fost figurile ambivalente de  „magi-filosofi” care pun în circulaţie o viziune despre suflet ce solicită, ca exerciţiu „spiritual”, o „concentrare a suflului animat” prin tehnici de control al respiraţiei (Vernant, „Individul în cetate”). Abia acum putem vorbi despre purificarea sau chiar detaşarea sufletului de trup, cu scopul de a călători în „lumea de dincolo” sau de a evita ciclul reîncarnărilor. Aici găsim rădăcinile magico-religioase ale concepţiei dualiste expuse de Platon în dialogul Phaidon, despre trup ca închisoare (soma – sema) a sufletului.

E important să înţelegem diferenţele dintre o asemenea concepţie despre suflet şi aceea creştină, care va deveni decisivă pentru înţelegerea de sine a omului european. În primul rînd, sufletul grec precreştin nu are, cu adevărat, o dimensiune personală, după cum punctează acelaşi Vernant, în articolul mai sus citat: Socrate este sufletul său, dar nu ca Eu „psihologic”, nu ca „intimitate” ascunsă a sinelui, nu ca ceea ce ar conferi unicitatea unei fiinţe umane. Sufletul, tocmai pentru că e nepieritor, e de sorginte divină, fiind văzut, mai degrabă, ca un soi de daimon „impersonal sau suprapersonal”, pentru care acest trup e doar un vehicul vremelnic. „Este sufletul din mine mai degrabă decît sufletul meu”. Platonismul va îndemna la identificarea practicantului filosofiei cu partea cu adevărat divină a sufletului, cea raţională, dar se cuvine precizat, încă o dată, că aici nu este în joc un principiu personal, un ipostas relaţional, adică un mod singular de a realiza asemănarea cu Dumnezeu (după cum se va spune în teologia creştină): e doar o scînteie din Gîndirea eternă ce stă la baza kosmos-ului, adică a ordinii şi frumuseţii lumii. În fond, noutatea acestei concepţii despre eternitatea sufletului în raport cu credinţele tradiţionale din spaţiul grecesc e atestată şi prin „circumspecţia” cu care Platon o introduce şi o problematizează, prin intermediul lui Socrate, în dialogul Phaidon.

În al doilea rînd, concepţia impersonală despre psychê face să nu putem vorbi, în Antichitatea greacă, despre o cultură a interiorităţii. Identificarea sufletului cu un principiu divin e în deplin acord cu perfecţionismul ce caracterizează doctrinele etice din Antichitate, cu verticalitatea „acrobatică” a omului grec (dacă e să împrumutăm o metaforă nietzscheană), cu puterea de atracţie exercitată de ideea de Bine. Însă adîncimea lăuntrică asumată ca registru de adevăr al fiinţei umane va fi o descoperire creştină, antrenînd o nouă dimensiune spirituală.

Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că omul grec din Antichitate nu ar fi avut ceea ce noi am ajuns să numim o viaţăinterioară (sau viaţă sufletească), ci doar – aşa cum am încercat să argumentez în volumul Viaţa bună – că „vîrsta precreştină a tehnologiilor sinelui nu făcea din interpretarea dorinţelor şi verbalizarea sentimentelor o cale de acces la adevărul ultim despre noi înşine”. Cu alte cuvinte, diferenţa fundamentală dintre hermeneutica de sorginte creştină a sinelui şi practicile îngrijirii de sine pe filieră socratico-stoică rezidă în faptul că, în acestea din urmă, afectele nu sînt explorate și analizate ca registru de adevăr al individului. Nu vom găsi, aici, nimic care să anticipeze demersul psihanalitic, presupunînd explorarea unui inconştient „rezistent”, aducerea la lumină, prin verbalizare, a adevărurilor noastre „secrete”. Afectele sau emoţiile, înclinaţiile sau impulsurile (altfel spus, partea pasională a sufletului) erau văzute, mai degrabă, ca un soi de aluviuni sufleteşti, de care trebuie să te cureţi în drumul spre înțelepciune, ce presupune identificarea ta cu partea raţională a sufletului, cu divinul din om. O injoncţiune de tipul: „Spune-mi cum te-ai simţit în cutare ocazie, ca să aflăm cine eşti” ar fi fost complet neinteligibilă în mentalul grecesc precreştin.

Rezultă că omul grec este, pur şi simplu, suma faptelor şi operelor sale, se înţelege pe sine „nu în potenţialitate, ci în act, energeia” (Vernant), adică rămîne un subiect prin excelenţă extrovertit. Aflu cine sînt doar reflectîndu-mă în oglinzile celorlalţi, „prin încrucișarea privirilor și prin schimbul de cuvinte”. Introspecţia nu era, ca atare, o practică spirituală antică. Tehnica „examinării conştiinţei”, deja atestată la pitagoreici şi esenţială în stoicism, nu urmărea, la origini, decît probarea coerenţei atitudinale în viaţa de zi cu zi, precum şi a gradului în care faptele tale (erga) se armonizează cu preceptele de conduită la care aderi (logoi). După cum arăta Foucault, atare practică spirituală se vede resemnificată în sensul unei tehnici introspective de sondare şi descifrare a secretelor din sufletul unei persoane, de cernere a fluxului psihomental pentru a înţelege adevărata origine a gîndurilor, pornirilor şi dorinţelor cuiva, abia în cadrul primelor mănăstiri creştine. „Cifrul” sufletului nostru va rămîne, însă, la Celălalt, duhovnic sau părinte spiritual.

O probă empirică pentru absenţa culturii interiorităţii şi introspecţiei în Antichitatea greco-romană e absenţa jurnalului ca gen literar şi a confesiunilor ca practică de sine. Scrierile autobiografice antice, atîta cît s-au păstrat, nu conţin nimic care să angajeze „intimitatea eului” (Momigliano). De fapt, Confesiunile lui Augustin, redactate abia la finalul secolului al IV-lea d.Hr., reprezintă primul text cu caracter propriu-zis confesiv din istorie, inaugurînd tradiţia jurnalelor spirituale, care se va vedea secularizată în era modernă. Deloc întîmplător, Rousseau îşi va intitula memoriile, peste veacuri, cu titlul împrumutat de la Augustin. Confesiunile lui Rousseau nu mai reprezintă, însă, o coborîre în străfundurile sufleteşti ce ar echivala cu o lepădare de patimi şi, astfel, cu o ridicare spre comuniunea personală cu Dumnezeu. Forţa revelatoare a sentimentelor pe care le încerc devine absolută, confesiunea devine un scop în sine, iar adevărul ultim despre mine însumi echivalează cu adevărul subiectivităţii mele, cu adevărul ca „autenticitate” expresivistă.

Cristian Iftode este conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, director al Departamentului de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei. Cea mai recentă carte publicată: Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, Editura Trei, 2022.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.