În căutarea centrului pierdut
Ca şi stînga şi dreapta, centrul politic nu este definit printr-o esenţă, ci prin contingenţă. Astfel, centrul poate fi definitoriu pentru sistemele politice dominate de coaliţii politice, coaliţii ce într-un fel se fac în jurul centrului, dar centrul tinde să fie antisistem în regimurile unde alternează la putere stînga şi dreapta, asta atunci cînd nu este pur şi simplu confiscat de una dintre părţi. În consecinţă, exerciţiul de a face o generalizare, fie şi numai la nivelul ţărilor europene, ne obligă să ne uităm cu precădere la contextul agitat. Un context dominat între altele de o explozie a tehnologiilor care facilitează comunicarea, explozie care deocamdată favorizează diverse radicalizări şi marginalizează discursul moderat. Vom încerca în continuare să vedem cauzele mai profunde ale acestei marginalizări şi mai ales să vedem dacă alternativa centristă însăşi nu tinde să treacă de la moderaţie spre radicalizare.
Spaţiul politic este o imensă oglindă (deformantă, desigur) a schimbărilor sociale, culturale, economice. Imaginile pe care le vedem în această oglindă sînt rezultatul dinamicii realităţii, chiar dacă e un rezultat indirect, prelucrat, mediat. Dacă azi, la nivel european, încercăm să privim către această oglindă vom vedea o dezordine inedită după cel de-al Doilea Război Mondial. Atît marile democraţii, cît şi cele mai tinere, sînt cuprinse de îndoială asupra propriei lor funcţionalităţi. Aproape peste tot partidele tradiţionale arată ca nişte dinozauri, iar cele noi provoacă mai degrabă probleme decît vin cu soluţii. Fărîmiţarea electorală duce la o interminabilă mare coaliţie în Germania, și pînă de curînd, la un rar guvern de coaliţie în Marea Britanie. Peisajul politic italian e într-o constantă bulversare, ţări ca Belgia sau Spania rămîn perioade lungi cu guverne de tranziţie, Franţa e guvernată de preşedinţi din ce în ce mai puternici şi din ce în ce mai nepopulari. De colapsul sistemului politic din Grecia nici nu ar trebui să reamintim dacă nu ar fi un laborator al eşecului politic intern şi internaţional.
Nu e aici locul să trecem prin toate cazurile în care partide populiste, autonomiste, independentiste, extremiste, în general „antisistem“ s-au impus în peisajul politic local sau naţional, cu consecinţe dramatice asupra stabilităţii sistemelor politice naţionale, dar şi a celui instituţional european. Un exemplu este Brexit-ul votat ca urmare al unui referendum provocat de forţa unui partid antieuropean şi populist, UKIP. Alt exemplu, mai recent, este cel al amînării semnării tratatului comercial UE-Canada de către regiunea belgiană Valonia, episod care pune sub semnul întrebării procesele de luarea a deciziilor din UE şi chiar credibilitatea internaţională a acesteia.
Democraţiile liberale, ca şi capitalismul, au reuşit să banalizeze crizele, ca elemente ciclice. De data asta majoritatea analiştilor consideră că e ceva mai mult. Lipsesc instrumentele conceptuale pentru a înţelege aceste bulversări, iar pe de altă parte, e o inflaţie de publicaţii despre criza democraţiei, a partidelor, inclusiv a paradigmei stînga versus dreapta.
La nivel superficial, această mare dezordine politică îşi are ca principal reper temporal momentul marii crize economice începute în 2008. Orice criză pune la încercarea soliditatea unor sisteme, iar sistemele politice ale democraţiilor europene s-au dovedit în general robuste, numai sistemul partizan grecesc a colapsat. Pe de altă parte, unda de şoc s-a dovedit destabilizatoare pe termen mediu, iar exemplul Brexit-ului a dovedit că pot exista consecinţe grave şi pe termen lung.
Criza sistemelor politice şi mai ales cea a construcţiei europene este probabil semnul epuizării ciclului politic democratic început la nivelul Europei de Vest odată cu sfîrşitul celui de al Doilea Război Mondial. În acea perioadă majoritatea ţărilor vestice criminalizau sau măcar marginalizau mişcările extremiste. În multe sisteme politice partidele neo-naziste, fasciste sau comuniste sînt scoase în afara legii. Experienţa anilor 1920-1930, a Războiului, dar şi realitatea Războiului rece erau decisive pentru noile ordini constituţionale, inclusiv pentru ridicarea pragului toleranţei faţă de discursurile considerate extremiste. Iar în ţări în care comunismul era o cultura politică puternică, legitimată şi de mişcarea de rezistenţă antinazistă, ca în Franţa sau Italia, partidele comuniste au fost zeci de ani ţinute departe de puterea guvernamentală, deşi aveau scoruri electorale de peste 20%.
Astfel, experienţa directă a războiului, influenţa SUA şi ameninţarea URSS duc la mecanisme legale şi sistemice de autoapărare, inclusiv prin (contra)propagandă, mecanisme care se constituiau într-o vaccinare colectivă împotriva ideologizării şi a extremismului. Delegitimării ideologiilor i-a urmat şi relativizarea sau declinul doctrinelor politice clasice (liberalism, conservatorism, socialism, naţionalism). Declinul ideologiilor şi al doctrinelor în primă fază întăreşte forţa explicativă şi identitară a clivajului stînga versus dreapta. Un clivaj util politic, creator de identităţi colective de substituţie.
Dacă facem un salt în timp vedem cum căderea comunismului şi drumul spre „reîntregirea Europei“ a găsit majoritatea sistemelor partizane dominate de ideea că „alegerile se cîştigă la centru“ şi de impresia că în general „se guvernează la centru“. De altfel, majoritatea guvernelor europene sînt de coaliţie şi conţin partide ce se definesc ca fiind de centru. Construcţia europeană nu numai a adus laolaltă guverne de (centru-)stînga şi de (centru-)dreapta, dar chiar este iniţial un proiect al unei creştin-democraţii ce se vrea de centru.
Epuizarea pasiunilor politice de stînga şi de dreapta iniţial ajută toate formele de moderaţie, iar centrul politic este în acest context o mişcare a moderaţiei, a compromisului în sens pozitiv. Actuala Uniune Europeană este produsul unei astfel de gîndiri politice bazate pe moderaţie şi instituţional definită de metoda compromisului.
O identitate politică ce face apel la centru caracterizează lideri ai anilor 1990 precum Gerhard Schroder, Tony Blair, Jacques Chirac, Romano Prodi, nu în ultimul rînd preşedintele Comisiei Europene Jacques Delors. Construcţia europeană şi tentaţia centrului erau la modă, erau proaspete, erau o resurse din care se hrănesc mulţi lideri politici. Accentuarea personalizării politicii ajută „deschiderea“ către centru pentru că aceşti lideri tind să depăşească identitatea lor strict partizană. Dar ca toate resursele, acestea se epuizează. Metodele de legitimare prin apelul la resursa europeană sînt treptat, mai ales după 2000, înlocuite cu discursul de legitimare prin atacarea instituţiilor de la Bruxelles, inclusiv a metodei compromisului şi a retoricii moderaţiei.
Neîncrederea în partidele de guvernămînt de (centru-)stînga şi (centru-)dreapta sînt şi un rezultat al efectului pervers al utilizării pînă la exces al metodelor marketingului politic, care au transformat viaţa politică într-o campanie electorală permanentă. Investitorii politici din timp de criză au înţeles că aceste tehnici pot fi utilizate împotriva stîngii şi a dreptei deopotrivă, dar evitînd poziţionările propriu-zis extremiste. În primul tur al alegerilor prezidenţiale franceze din 2007, centristul Francois Bayrou are un scor spectaculos (aproape o cincime din voturi) în calitate de candidat centrist antisistem. Tonul său moderat de altădată se transformase într unul apocaliptic, cu accente populiste, iar electoratul răspunsese pozitiv. Era o tranziţie interesantă, dar succesul său era limitat de faptul că fusese ministru, făcuse parte din sistem.
Exemplul tipic al vînării unui electorat nemulţumit, dar care nu se vede pe sine ca fiind tentat de extremism este Movimento Cinque Stelle, condus de Beppe Grillo. Acesta este un exemplu-şcoală al utilizării în noul context mediatic, definit de influenţa reţelelor de socializare, a unor tehnici noi de marketing politic. Astfel a ajuns să se impună într-un peisaj politic ce părea dominat de o bipolarizare pronunţată, ba chiar să şi cucerească importante primării, începînd cu cea a Romei.
În această perioadă au apărut multe partide noi, în acelaşi timp antisistem şi necesare sistemelor politice pentru a aduce „sînge proaspăt“. Ca observaţie generală vedem că aceste noi mişcări politice fug de vechile etichete, fără însă a propune cu adevărat ceva nou. Reţelele de socializare au provocat o adevărată renaştere a dezbaterii politice, iar partidele noi care pleacă de la acest nivel se definesc în opoziţie faţă de discursul mainstream, faţă de sistemul mediatic şi politic. Deci şi faţă de limbajul, conceptele şi semnele identitare ale acestora. Apar astfel obiecte politice ce se vor neidentificabile. Ipoteza noastră este însă că ele se situează inevitabil fie în zona populist-extremistă, fie în cea a centrului antisistem. În acest ultim caz, fuga de identitate ascunde o formă de androginism politic, în care din supermarketul ideilor politice se iau, fără a mai trece pe la casă, diverse produse utile momentului. Apoi se rupe eticheta, se schimbă ambalajul şi sînt vîndute la suprapreţ. Dar poate că aceasta era o trăsătură mai veche a centrului politic ca fugă, de identitate care, în momente de criză îşi dovedeşte, iată, utilitatea.
Alexandru Gussi este lector la Facultatea de Științe politice, Universitatea din București. A publicat La Roumanie face à son passé communiste. Mémoires et cultures politiques (L’Harmattan, 2011).
