În cartierul cu

Distanţa între un cartier din arondismentul 14 al Parisului şi un cartier din Bacău este de o amintire. Julien şi soţia lui au deschis cu cîţiva ani în urmă o patiserie în zona gării din Bacău. Nu le-a mers. S-au întors în Franţa cu imaginea că românilor nu le place să mănînce în oraş pentru că, paradoxal, e semn că "n-ai ce mînca acasă". Şi-au regăsit la Paris "bulanjeria" lăsată unui asociat şi cel mai bine le merge duminica: de pe la 10 pînă pe la 13, francezii stau la coadă pentru o baghetă de pîine, cam cum stăteau românii înainte de ’89 pentru orice. Nodul arondismentului este Cité Universitaire: cartier studenţesc, staţie de RER şi de tramvai deopotrivă. RER-ul B, tren-metrou care leagă miezul Parisului de periferiile sale din est şi din sud, iese din măruntaiele pămîntului să ia o gură de aer şi să înghită alţi călători. Tramvaiul T3 desparte orgolios, ca o jucărie nouă, silenţioasă, rezidenţele studenţeşti de parcul Montsouris. "Căminele" studenţeşti formează în sine un cartier. Risipite pe hectare întregi, construcţiile reprezintă fiecare, uneori şi prin arhitectură, cîte o ţară fondatoare: de la Statele Unite la Cambodgia, de la Japonia la Cuba. România n-are şi nici n-a investit vreodată într-o "casă" pentru studenţii şi cercetătorii săi. Indiferent însă de guvernele sau industriaşii din lumea întreagă care, din 1920 încoace, au avut grijă de tinerii lor veniţi să înveţe la Paris, cele 40 de rezidenţe îi primesc de mult şi pe locatarii "orfani": peste 130 de naţii de studenţi se întîlnesc zi de zi, dorm, mănîncă, dansează, vizionează spectacole, citesc, iubesc, studiază sau lenevesc la Cité Universitaire, un fel de Turn Babel orizontal, oglinda prin excelenţă a unui Paris metisat. Chiriaş în Turnul Babel. Că să ajungi însă chiriaş în Turnul Babel de la Cité Universitaire trebuie să fii student, cercetător sau universitar străin cu... dare de mînă. O cameră de două persoane ajunge pînă la 800 de euro pe lună, e adevărat, cu Internet la liber, dar cu bucătăria comună, pe palier. Alina a locuit doi ani în rezidenţa Danemarcei. "Cu mobilierul vechi, uzat, apuci să te înveţi. Într-o duminică am ajuns însă la urgenţă pentru că-mi intrase o aşchie adînc în palmă, nu mai eram în stare nici să scriu." Studenta la chimie şi-a căutat un apartament în colocaţie în Paris. Pînă la urmă a găsit o "cameră de bonă" chiar în zonă. Locuieşte la o familie de francezi, dar în camera de serviciu, dintr-o aripă supraetajată a clădirii, fără lift şi fără încălzire centrală. Pentru dormitorul ei strîmt prestează servicii de bonă. Îl duce şi îl ia pe Thomas de la creşă şi are grijă de el pînă seara cînd se întorc părinţii de la serviciu. Dacă stă cu el şi în week-end, e plătită cu 8 euro şi 10 cenţi pe oră. Nu regretă linoleumul ros de la Cité Universitaire, deşi a auzit că se fac renovări. În camera ei de bonă a cîştigat un pic de intimitate, dar a pierdut un parfum inedit: cînd intrau indienii în bucătăria comună, tot căminul începea să miroasă a mirodenii. Nemaiavînd unde găti, Alina mănîncă la restaurantul studenţesc aflat în interiorul campusului Cité Universitaire. Principiul e simplu: pe baza legitimaţiei de student îţi poţi cumpăra oricîte bonuri valorice vrei, valabile la orice restaurant din celebra reţea CROUS împînzită în tot Parisul, în special în jurul marilor universităţi. Pentru 2 euro şi 80 de cenţi ai dreptul la trei feluri: entrée, plat şi dessert. La Cité Universitaire, CROUS-ul e o uzină de fabricat şi distribuit mîncare, o cantină pestriţă, nu doar prin păienjenişul de limbi vorbite: pentru că la casă nimeni nu mai scoate din buzunar legitimaţia, ai sentimentul că la Cité Universitaire flămînzii Parisului şi ai lumii au fost invitaţi de studenţi să ia masa împreună. Conferinţă lacustră în parcul Montsouris. Tramvaiul 3 se strecoară la răstimpuri între campus şi parcul Montsouris ca o virgulă nesigură între predicat şi complementul său. Parcul e complementul de vacanţă al cartierului. Trotuare colţuroase te scot în cîte un luminiş ocupat deja de un grup de oameni "în transă" care fac un balet ciudat, exerciţii de gimnastică date parcă pe relanti. Cobori mai departe şi ajungi la lac unde din loc în loc plutesc către mal bucăţi de pîine umflate de apă. Raţele şi gîştele le ocolesc indiferente, îndestulate de generozitatea sutelor de trecători, învăluiţi pesemne într-un soi de autism, de vreme ce rămîn insensibili la avertismentele "Vă rugăm nu hrăniţi păsările". Trei ponei prietenoşi bat cu copitele lor mărunte pietrişul unei alei în semicerc, într-un du-te-vino întrerupt din trei în trei minute de schimbarea călăreţilor: alţi copii încalecă, părinţii plătesc 3 euro cursa şi scot telefoanele mobile ca să fotografieze. Sîmbăta şi duminica un sunet de talangă umple parcul pînă dincolo de manej: unul dintre păpuşari iese în faţa teatrului de marionete aflat în capătul de jos al lacului şi anunţă începerea reprezentaţiilor. Repertoriul se schimbă în fiecare lună. Ritmic, văzduhul parcului e străpuns de trecerea RER-ului printr-o galerie suspendată. Cînd e soare, se întîmplă un fenomen ciudat. Ai sentimentul că dintr-odată studenţii şi locuitorii cartierului părăsesc brusc clădirile, ca nişte gîndaci speriaţi, spre a se aduna la oră fixă în parcul Montsouris. Arhitectura ca de amfiteatru a parcului închipuie lacul drept scenă şi, aşezaţi direct pe iarbă, zeci de privitori aşteaptă cine ştie ce conferinţă lacustră. Picătura de timp liber are în Franţa un loc geometric circumscris. Nu e niciodată "în faţa" sau "în spatele" blocului, ca în România, unde ciorchini de copii se joacă nestingheriţi şi nesupravegheaţi. E o imagine care lipseşte cu totul din peisajul unui cartier parizian. În timp ce mama lui Thomas face jogging, Alina, studenta, are grijă de băieţel în parcul Montsouris. O însoţesc la plecare pînă la "bulanjeria" lui Julien. Cumpărăm baghete şi-l întreb pe patiserul dezamăgit de Bacău dacă la întoarcerea din România la Paris a găsit cartierul schimbat. - Tramvaiul a răsărit peste noapte. L-au dat şi la ştiri în România. Şi încă ceva: bar-tabacul vecin cu mine a fost preluat de chinezi. De cînd cu legea antifumatului în Franţa, la tejgheaua chinezului se aşază din ce în ce mai puţini oameni din cartier. În schimb, la "bulanjeria" lui Julien e coadă în fiecare duminică. În cartierul gării de la Bacău nu i-a mers. În cartierul studenţilor din arondismentul 14 al Parisului, pîinea lui cu gust de făină aprinsă, uitată prea mult într-un sac, e antiteza desăvîrşită a gustului de carton al pîinii de la supermarket.