În așteptarea clasei de mijloc

Publicat în Dilema Veche nr. 194 din 28 Oct 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

- despre formule, tehnici și rețete greșite - Conform datelor din Barometrul de Consum Cultural din 2006, realizat de Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii, în ceea ce priveşte gradul de "culturalizare", avem o populaţie "ignorantă" (proporţia respondenţilor cu scoruri minime a fost de 35%) şi o populaţie "cultă" (22%); în schimb, se pare că încă nu avem o clasă culturală "de mijloc" (doar 18% dintre respondenţi au un grad mediu de "culturalizare"). Restul de 25% au refuzat să răspundă la întrebări, aşa că nu putem să-i încadrăm în nici o categorie. Deloc surprinzător, aceste date corespund cu cele legate de nivelul de trai din România, căci nici la acest capitol nu avem o clasă de mijloc. Aşadar, pe de o parte sînt amatorii de telenovele (ascultătorii de manele, cititorii de Libertatea etc.), care ies din calculele noastre, deoarece nu se situează nici măcar pe un nivel de acces în ceea ce priveşte cultura; de cealaltă parte sînt "elitele", oamenii informaţi şi interesaţi, despre care se presupune că fac singuri eforturi de a-şi "procura" produse culturale (să zicem că funcţionează partea a doua a zicalei cu muntele şi cu Mahomed). Teoretic, "fabricanţii" de cultură se adresează unui procent de 40% din populaţia ţării, însă doar acei 18% reprezintă adevărata ţintă: ei trebuie convinşi şi "cuceriţi", pentru ei sînt concepute campaniile culturale de interes public, lor li se spune să mai pună mîna pe o carte, pentru ei se fac filme româneşti cu un puternic substrat social care să fie mai uşor digerabile etc. Bere vs plictis Totuşi, în realitate, informaţia culturală nu ajunge la acest gen de public (şi cîteodată nici măcar la cei 22%). Sau le intră pe o ureche şi le iese pe cealaltă. Un exemplu interesant în acest sens ni-l dă tot Barometrul de Consum Cultural. Activităţile culturale preferate în România (în 2005 şi în 2006) sînt următoarele: pe locul întîi, sărbătorile şi evenimentele locale, pe locul doi, spectacolele de divertisment şi muzică, pe trei, muzee şi expoziţii, pe locul patru, mersul la cinema şi, pe ultimul loc, spectacolele de teatru. În comparaţie, activităţile preferate de europeni în 2002 erau, conform Eurostat: pe primul loc, cinematograful, pe doi, mersul la bibliotecă (care la noi nici nu există în top, posibil din cauza faptului că nu prea avem biblioteci, dar şi pentru că nu avem o "educaţie" în acest sens...), pe locul trei, vizitarea monumentelor (avem şi noi, însă prost întreţinute şi, ca să o spunem pe şleau, destul de "provinciale"), pe patru, muzee şi expoziţii, şi pe cinci, spectacolele de muzică (nu însă şi de divertisment!). Un eveniment de tipul "zilele oraşului" este un prilej de distracţie colectivă, se întîmplă într-un loc în care de regulă "se dă ceva" (măcar o bere...), în timp ce un spectacol la teatrul din acelaşi oraş anunţă o seară "plictisitoare". Campaniile culturale şi promovarea de orice fel a produselor culturale nu au succes pentru că nu reuşesc să schimbe acest tip de mentalitate. Revista mea, revista noastră... În anul 2006, conform aceluiaşi Barometru de Consum Cultural, românii aveau la ei acasă: televizor (96,2%), cablu TV (78,7%), aparat de radio (71,5%), calculator (33,9%), conexiune rapidă la Internet (15,6%). De asemenea, ei aveau în oraşul lor: chioşcuri de distribuire a presei (67,1%), Internet café-uri (60,3%), centre de închiriere audio/video (53,3%). Se poate spune, aşadar, că majoritatea românilor are suficiente surse de informare, dar şi că cea mai directă şi mai sigură cale de a promova cultura este mass-media. Vom analiza pe scurt un singur exemplu: presa culturală. Un studiu mai vechi realizat de IMAS arăta că 2,7 milioane de români urmăresc ultimele apariţii editoriale. Dintre aceştia, peste 700.000 sînt intelectuali, cu salarii peste medie, oameni care au posibilitatea de a-şi cumpăra în fiecare lună cărţi şi publicaţii culturale. Însă un calcul sumar ne poate demonstra că tirajele tuturor revistelor culturale de la noi nu depăşesc 60.000-70.000 de exemplare. Din ce cauză ceilalţi 650.000 de oameni cu precupări culturale nu cumpără publicaţii de gen? În primul rînd, din cauza conţinutului lor. Majoritatea editorilor de reviste culturale nu au adevărata dimensiune a publicului căruia i se adresează. Şi, de cele mai multe ori, îţi creează senzaţia că nu au nici măcar un interes real faţă de cititori. În presa culturală există publicişti care în primul rînd se citesc pe ei, eventual îşi citesc prietenii apropiaţi. De aici şi impresia creării unor mici "familii" în care cititorul de rînd nu are acces. De la bun început primeşte statutul de outsider. Şi refuză să mai citească. Desigur, există şi excepţii, există şi cîteva branduri: România literară, Observator cultural, Idei în dialog. Publicaţii culturale bine cotate la nivel naţional şi prezente pe tarabele din Bucureşti, dar care ajung mai greu în provincie, chiar şi în oraşele mari. Principalul motiv: nu există "cerere", "nu se vînd". Şi, într-un fel, acesta este adevărul. Mentalitatea de tipul "sîmbătă seară mă duc la bîlci, pentru că la teatru mă plictisesc" nu poate fi schimbată de conţinutul acestor reviste. Ele pot cel mult să se autopromoveze tot în rîndul cercurilor lor de cititori sau să se "extindă", lansîndu-şi, de pildă, şi o componentă online care să atragă un alt gen de public, mai tînăr şi mai dinamic. Editorii invocă de multe ori problema banilor drept principala cauză pentru lipsa de atractivitate a publicaţiilor culturale pe care le scot pe piaţă. De altfel, subvenţiile de la stat sînt în permanenţă un pretext (întemeiat sau nu) de dispută. Carmen Muşat, redactor-şef la Observator cultural, ne dădea în 2003 exemplul revistei Literatorul, care se strecurase pe lista celor subvenţionate, deşi nu apăruse de un an întreg. Aşadar, se alocau fonduri publice în valoare de două sute de milioane de lei vechi (la egalitate cu România literară) unei reviste inexistente, care a apărut în final pe tarabe cu numărul 1 din "seria nouă". Pe lista publicaţiilor subvenţionate de stat în 2006 am găsit titluri precum Actualitatea literară, Revista de experiment literar Feed Back, Floarea de colţ din Transilvania, Echidistanţe, Datini, Omagiu. Sînt reviste pe care nu le găseşti la chioşcurile de presă. Cum ajung ele la public rămîne un mister. "Pastile" de cultură La o căutare pe Google, descoperi că termenul "cultură" este de cele mai multe ori însoţit de "media". Şi nu mă refer la "cultura media". Este vorba despre secţiunile de cultură (şi de media) ale ziarelor şi publicaţiilor generaliste. Alăturarea celor două "domenii" jurnalistice nu este întîmplătoare. Gazetarii pornesc de la premisa că paginile exclusiv culturale nu prezintă interes pentru cititori. De cele mai multe ori, nu-şi permit să renunţe de tot la ele, de aceea au inventat această struţo-cămilă care se numeşte secţiunea "cultură/media" din ziare (uneori întîlnim şi "cultură/educaţie", dar mai rar). Teoretic, au dreptate: media e mai sexy decît cultura, media "se vinde" şi uite-aşa, datorită ei, ajunge şi cultura la public. Oare? În România există foarte puţini ziarişti "de cotidian" specializaţi pe cultură. În schimb, avem o mulţime de "ştirişti". Astfel, "articolele" culturale nu sînt altceva decît ştiri preluate de pe fluxul Mediafax sau de la o altă agenţie de ştiri, un pic "cosmetizate" şi lungite dinadins pentru a acoperi jumătatea sau sfertul de pagină rezervată culturii. O ştire nu poate fi însă un ambalaj atractiv pentru un produs cultural. Nu are substanţă. De ce nu există reportaje culturale sau anchete culturale? Pentru că nu există oameni care să le scrie. Nu avem jurnalişti specializaţi în cultură, în schimb, ziarele noastre se pot mîndri cu jurnalişti care, pe modelul "cîrpaciului" român, se pricep la toate. De exemplu, potrivit unei monitorizări dintr-un articol semnat de Tudor Călin Zarojanu, în pagina de "Cultură şi mass-media" a Jurnalului naţional, Luiza Lupu are o cronică TV, dar scrie şi pe teme istorice, Andy Stănescu scrie despre showbiz, dans, externe, monden şi fotbal (şi în alte pagini ale ziarului), Mihai Hristea - despre dans, fotbal, animaţie, monden şi literatură, Cristina Bazavan - despre film şi teatru, Miruna Nicolae semnează articole legate de patrimoniu, media, clubbing, muzică pop şi literatură, Corina Andriuţă scrie şi ea despre media, muzică şi literatură, dar şi despre infracţiuni, tehnică militară, erotism şi relaţii economice internaţionale etc. Dar să revenim la cei 96,2% fericiţi posesori de televizor. Teoretic, prin intermediul televiziunii, ar fi posibilă ridicarea gradului de "culturalizare" a publicului, mai ales că posturile TV ar trebui să se adreseze tuturor, atît "ignoranţilor", cît şi "elitelor". Da, ar fi posibilă, cu condiţia ca publicul să vrea acest lucru. Un studiu INSOMAR arăta că oamenii îşi doresc să vadă în prime-time, în timpul săptămînii, ştiri, filme, divertisment, un talk-show sau un documentar. În week-end, au aceleaşi preferinţe, doar că filmele trec pe primul loc şi ştirile pe locul doi. Astfel, singurul interval potrivit pentru emisiuni culturale rămîne late-fringe, adică tîrziu în noapte (între ora 23,00 şi ora 1,00). Nu se întîmplă numai la noi. Şi în alte ţări unde cultura are într-adevăr un cuvînt de spus s-a demonstrat ştiinţific că în acest interval orar telespectatorul "intelectual" se relaxează, se eliberează mental de problemele de peste zi şi este apt pentru a recepta acest gen de emisiuni. Cu condiţia să nu adoarmă... Este însă cît se poate de clar că TVR Cultural se adresează exclusiv celor 22% (şi nici pe aceştia nu reuşeşte să-i capteze), că nu este interesat de acel "dificil" procent de 18%, cu atît mai puţin de "ignoranţi". Aceştia din urmă vor schimba instantaneu postul dacă vor nimeri, de exemplu, peste ştirile culturale, realizate în manieră "clasică" TVR. Prăfuite, lipsite de dinamism şi de creativitate jurnalistică, aceste ştiri nu au cum să promoveze actele culturale de valoare, deşi acesta este scopul lor nedeclarat. Încercările de mecenat cultural "pe sticlă" de tipul Anca Vlad şi Senso TV au eşuat lamentabil din cauza absenţei unor "vedete" culturale cu lipici la public, a producţiilor mediocre şi probabil că şi din lipsa banilor. În rest, televiziunile comerciale nu oferă aproape nimic. Cu două excepţii, interesante (şi) prin longevitate, nu doar prin calitate: Omul care aduce cartea şi Parte de carte (la PRO TV). E bine că le avem, chiar şi aşa, plasate între filme şi show-uri de divertisment. Cultura pe Internet: o formulă posibilă Să vedem ce se întîmplă şi pe Internet. Am descoperit o listă (neactualizată cam de mult, e adevărat) care conţine 11 titluri ale unor reviste culturale exclusiv online, precum şi 28 de titluri ale unor site-uri culturale şi variantele electronice ale unor publicaţii tipărite. Multe dintre link-uri nu mai sînt valabile, altele deschid publicaţii online deja "cu tradiţie", cum ar fi liternet.ro sau poezie.ro (un site interactiv care se adresează poeţilor amatori; nu comentez calitatea poeziilor, dar se poate constata că sînt neaşteptat de multe) şi cîteva librării virtuale. Pe Hotnews.ro, una dintre cele mai cunoscute publicaţii online, subiectele culturale sînt cele mai sărace în comentarii, spre deosebire de cele politice sau sportive, care îi incită pe cititori să-şi exprime opiniile. Mult mai populare sînt blogurile cu "impresii" de tipul "ce carte citesc" sau "ce film am văzut". Acest mod de abordare exclusiv personal (şi de cele mai multe ori superficial) se pare că are mai mult succes decît unele cronici sau recenzii semnate de personalităţi ale vieţii culturale. Îmi aminteşte de felul cum se "promovau" cărţile bune şi "cu şopîrle" în anii comunismului: din gură în gură, povestite la coadă sau la serviciu, creîndu-se astfel în jurul lor un soi de aură mitică. La fel se întîmpla şi cu filmele de valoare pe care unii aveau "privilegiul" de a le vedea la video. Să fi descoperit autorii de bloguri o posibilă formulă prin intermediul căreia cultura ar putea "să prindă" la public? Ar funcţiona la noi un "sistem" de promovare ale cărui pîrghii sînt micile bîrfe, recomandările "inocente" ale unor persoane obişnuite, neavizate, cărora să li se alăture şi alte personaje populare, însă la fel de neavizate? Oprah Winfrey i-a convins pe americani să citească Război şi pace şi să dea năvală în librării, cînd s-a apucat să vorbească în emisiunea sa despre cărţi. O dovadă că un popor nesigur pe nivelul său de cultură şi de educaţie nu are nevoie de verdicte care să vină din partea unor elite, ci mai degrabă de încurajări din partea unora fără doctorat la Harvard, care ar putea, la o adică, să fie vecinii oricui.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Șoferii de mașini electrice plătesc sume astronomice pentru înlocuirea anvelopelor. „Nu mi-a venit să cred când mi s-a spus că trebuie să le înlocuiesc“
Cumpărătorii de mașini electrice ar trebui să fie conștienți de costurile „astronomice” necesare pentru înlocuirea regulată a anvelopelor cu durată scurtă de viață, au avertizat proprietarii.
image
Ce pensionari nu vor avea pensii majorate din septembrie. Casa de Pensii: sunt un milion de persoane
Șeful Casei Naționale de Pensii Publice, Daniel Baciu, a făcut o serie de precizări privind recalcularea pensiilor, precizând că 1 milion de pensionari nu vor beneficia de majorare.
image

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.