Imagini suprapuse

Tot ce purtăm cu noi prin vremi, legat de imaginea luminoasă a bunicilor - imagine care se suprapune, vom descoperi curînd, cu bucuroasă şi încîntată uimire, peste cea din primele lecturi - se asociază cu o lume percepută mai ales senzorial, o lume a miresmelor şi a parfumurilor de tot felul, a aromelor şi a mirosurilor impregnate, pentru totdeauna, în epiderma lăuntrului nostru. Cu atît mai puţin sîntem îndreptăţiţi - la acea vîrstă a "copilăriei copilului universal" - să facem judecăţi de valoare, să cîntărim şi să înţelegem situaţii care contravin - cel puţin aparent - acelui univers mirific străjuit de imaginea bunicilor-patriarhi. Mult timp mi-a fost cu neputinţă să dezleg "misterul" de nepătruns din comportamentul bunicii mele de la ţară, la auzul veştii că "Vin! Vin ei! Grăbiţi-vă! Or ajuns la troiţă! Acuş' ajung la pod!". Multe urgii - aveam să aflu mai tîrziu - trecuseră peste lumea aparent egală cu sine, a Ardealului. Dar despre cum veneau "ei!", în acele clipe de disperare şi dezastru, n-aveam să înţeleg decît mult mai tîrziu. Explicaţiile celor din juru-mi cu greu au reuşit să-mi corecteze imaginea confuză, contrariată şi "mişcată" a bunicii mele, pe care o purtam în suflet. Ce se întîmpla? De ce cînd veneau "ei", bunica începea să alerge, cu o uimitoare mobilitate juvenilă, de colo-colo prin curtea imensă, de la grajd la staul, apoi la coteţul de găini, şi înapoi la poarta mare de la şură, şi mai încolo, în fundul curţii, la portiţa dinspre grădină, cu mişcări tot mai repezi, dar în acelaşi timp mereu mai sacadate, verificînd, închizînd, încuind toate uşile şi porţile din jur. Într-o grabă tot mai susţinută, totul era zăvorît într-o clipită. Şi asta, în timp ce, pe un ton tot mai răstit, ne alunga pe noi, cei mici, în uliţă. Cu strigăte tot mai poruncitoare, cu ameninţări, ba chiar cu şfichiuiri tot mai iuţi ale vreunui bici ce ridica colbul în rotocoale mici, cu care puncta, în gesturi disperate, alungarea din "incintă": "Du-te, copilă, că nu-ş' ce-ţi fac! Ai înţeles?! Pleacă odată! Piei din ochii-mi, într-un bob zăbavă!". Şi fugeam, fugeam în sus pe uliţă, nepricepînd de ce bunica mea devenea dintr-odată zbir, de ce ne alunga aprigă din lumea aceea mirifică, care ne aparţinea de drept... Şi de ce, în urma noastră, se auzea scrîşnetul lugubru al porţilor. Porţile uriaşe, din lemn masiv... ultimul bastion ce trebuia apărat... Poarta cea mare, dinspre uliţă... ultimul punct strategic ce trebuia fortificat. Sunetul strident al ciocanelor care loveau ritmic piroanele înfipte în lemnul masiv era zgomotul care răzbătea din toată aşezarea. Şi apoi... apoi veneau "ei". În căruţe-lanţ, ticsite, din care se zăreau "ustensilele" - uneltele de cîmp: furci, greble, coase; dar şi răngi, topoare, bîte. Căruţele astfel "dotate" erau masate la pod, în mijlocul satului, iar "ei" declanşau asaltul. Şi începea dansul... dansul macabru al porţilor bătute în cuie, pe care le forţau cu răngile, le izbeau cu topoarele... Şi acolo, în locurile unde ele cedau..., "ei" năvăleau în ogradă, încărcau în viteză tot pe ce puneau mîna - vite, orătănii, acareturi -, în timp ce proprietarii, astfel de-proprietăriţi, erau luaţi la pumni şi la trîntă, într-o încăierare de strigăte, sudălmi, buşituri... Apoi căruţele demarau în trombă... De după dealuri, mai răzbătea, încă, răpăitul puştilor... Bunica murmura şoptit spre cei mari: "Tare aş vrea s-apuc să văz ce s-o alege de Ťdomnii ăştia», arză-i-ar focu' şi stinge-i-ar vîntu'". A doua zi, pe uliţă, alţi copii spuneau că le fuseseră "duşi" bunicii. Nici ei nu înţelegeau de ce... Erau anii '50, faimoşii ani ai colectivizării... P.S. "Încheierea cu succes" a colectivizării în satul Grid - judeţul Braşov a fost raportată în anul 1962.