Iluzia de „acasă”

Publicat în Dilema Veche nr. 933 din 24 februarie – 2 martie 2022
Iluzia de „acasă” jpeg

Ultima zi de locuit în Campo Formio a fost caldă, lumină clară în Paris. Am găsit un tip din România care ne-a încărcat lucrurile într-un camion. Sincronizarea trebuia să ne iasă la fix, acasă n-avea cine să ne descarce mobilele. El făcea o zi jumate pînă la destinație, poate un pic mai mult, noi plecam în seara aceea din Paris, luam avionul și ajungeam înaintea lui.

Ne-am întors în apartament, am pus draperiile proprietarei la loc, unele roșii, oribile, am curățat pardoseala de la bucătărie, urmele de carioci de pe perete, în fine, cît s-a putut, apoi ne-am retras în vîrful picioarelor și am închis ușa. Proprietara locuia tot în cartier, la cîteva străzi distanță. N-am găsit-o acasă și, după ce ne-am învîrtit degeaba prin fața clădirii, am primit un mesaj în care ne spunea ce să facem cu cheia. Cît am așteptat-o pe femeie să apară, am privit prăvăliile și restaurantele de pe stradă și am simțit cum orașul se transforma sub ochii mei. În timp ce toate lucrurile erau la locul lor, aerul din jur se schimba, ca o peliculă de săpun de pe un cerc în care sufli și din el zboară baloane, pojghița se face roz, verzuie și albastră, se umflă, nuanțele se amestecă și, pe măsură ce stratul de clăbuc se subțiază, pălesc, efectul de culoare dispare cu o fracțiune de secundă înainte ca balonul să se spargă. Nici eu nu mai aveam aceeași calitate, eram aproape un pasager prin oraș, începeam să redevin unul dintre ei. Ce-i drept, mai aveam încă acea cheie în buzunar, ultimul clișeu din identitatea pe care mi-o construisem în cîțiva ani – în momentul în care m-am întors la apartament și am vîrît-o pe sub ușă, s-a dus și el.

Nu era prima oară cînd lăsam un oraș în urmă. Senzația aceasta mi-era oarecum familiară, senzația de expulzare lentă dintr-un loc care nu mai e al meu, ca și cum locul acela se ratatinează și se înstrăinează de mine pentru că, odată ce fondul e golit, formele își pierd și ele proprietățile și doar seamănă cu ce au fost. Iluzii vizuale, auditive, olfactive care atrag o emoție dureroasă pentru că iluziile, prin definiție, au un obiect real, care se înfățișează corect la o privire mai atentă. Mai demult plecasem de acasă, apoi abandonasem și Bucureștiul, zicîndu-mi că într-o zi o să mă întorc.

În Paris am plecat în grabă. Îmi amintesc acel început de vară, eram la Kikinda, la un festival de literatură. Serile, pînă tîrziu, stăteam în curtea umbroasă a Bibliotecii, citeam și ascultam texte, se făcea întuneric, dar aerul rămînea cald pînă spre miezul nopții, capetele țigărilor aprinse în întuneric, oameni cu privirea țintă pe ecranul mare, care reflecta o lumină albăstruie, de antracit, cuvinte și sensuri în atîtea limbi. Ea era în Paris, vorbeam la telefon. Ne gîndeam cum o să facem mai departe, uneori gîndurile acestea mă luau pe sus ca un val și mă scoteau într-un ocean de white noise, mă ridicam pur și simplu în picioare și făceam cîțiva pași pînă afară, în stradă. Orașul era tăcut și străzile pietruite miroseau a praf și a frunze crude. În Serbia, unele locuri șoptesc presimțirea dramei, altele mai poartă încă desenul visului în filigran, altele înseamnă libertate, așa cum o vedeam noi pe vremuri. Cumva ruptura mi se potrivea și mie, îmi dădeam seama că o să plec în străinătate și toate lucrurile acestea o să rămînă în urmă.

În ultima seară, cînd toată lumea petrecea în grădina din spatele căminelor, m-a întrebat Vera Papic ce-o să fac mai departe și atunci i-am zis. O să plec în Franța, apoi i-am spus de copil, nu știu cum i-am zis, îmi zisesem că nu zic la nimeni, cred că nu m-a înțeles, m-a întrebat: vine acum sau a venit? E pe drum, vine, vine, i-am răspuns precipitat, dar în șoaptă, să nu mă mai audă cineva, iar ea s-a ridicat și la chemat pe Edi Matic, l-a tras de braț și i-a zis, arătîndu-mă cu capul: o să aibă un copil, și el și-a căscat gura de mirare și de bucurie, apoi mi-a făcut semn cu ochiul într-un fel care m-a liniștit, fără să spună de fapt nimic. Apoi am turnat vodcă în trei pahare, am ciocnit, „Ziveli!“, am spus și le-am dat peste cap.

Iar în București nu m-am mai întors niciodată, cu adevărat, nici în orașul din instantaneul de la plecare, ar fi fost greu să-l mai nimeresc, nici în cel în care credeam că o să ajung să trăiesc cînd eram în liceu, cît eram la ai mei, îl visam noaptea și îl vedeam în week-end-uri sau în vacanțe, întors acasă ieșeam la capătul unui bulevard mai mare, străpuns de luminile apartamentelor suprapuse ca un tunel ciuruit de gloanțe, ca să mai am ceva din el. Orașul acela prin care umblam aproape plutind după ce m-am mutat și mi-am aranjat lucrurile din geamantan într-o garsonieră, care era atît de brutală față de locul meu bun de acasă, unde alergam dimineața după tramvaiul 19 ca să îl schimb în intersecția de la Mac cu tramvaiul 1, care mă ducea cu hurducături pînă în Piața Sudului, de unde mai luam un autobuz două stații, ca să ajung la treabă, unde uneori mă blocam în fața unei bălți uriașe, întinsă de la un trotuar la altul, împingîndu-și spre margini zoaiele cu ace de gheață, dar hei, nu eram niciodată obosit sau sătul de atîta mizerie pentru că eram în locul unde vrusesem să ajung și nu mă puteam abține să duc viața asta grea și atrăgătoare, cu petreceri în alte garsoniere, nopți pierdute pe terasa de la Green Hours, filmele de la Motoare și oameni, oameni, și relații care se termină brusc ca să înceapă altele, tot așa din senin.

Unele locuri sînt încă în picioare, altele au dispărut cu totul. De cînd m-am întors în țară și am despachetat din nou, am pus cărțile într-o nouă bibliotecă și am scos celelalte lucruri dintr-un depozit, unde mi le-a ținut un prieten, am început să culeg din oraș mici fragmente de memorie, ceva care să-mi spună că există o legătură între atunci și acum, așa încît mintea mea să aibă senzația de continuitate. Știu că, dacă o să am răbdare și o să le lipesc cu grijă, mecanismul o să înceapă să funcționeze și o să obțin o iluzie necesară, iluzia de acasă. Pentru că în București nu m-am mai întors, de fapt, niciodată.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Marile bucurii și marile tristeți, Editura Humanitas, 2021.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.