Iluzia de „acasă”
Ultima zi de locuit în Campo Formio a fost caldă, lumină clară în Paris. Am găsit un tip din România care ne-a încărcat lucrurile într-un camion. Sincronizarea trebuia să ne iasă la fix, acasă n-avea cine să ne descarce mobilele. El făcea o zi jumate pînă la destinație, poate un pic mai mult, noi plecam în seara aceea din Paris, luam avionul și ajungeam înaintea lui.
Ne-am întors în apartament, am pus draperiile proprietarei la loc, unele roșii, oribile, am curățat pardoseala de la bucătărie, urmele de carioci de pe perete, în fine, cît s-a putut, apoi ne-am retras în vîrful picioarelor și am închis ușa. Proprietara locuia tot în cartier, la cîteva străzi distanță. N-am găsit-o acasă și, după ce ne-am învîrtit degeaba prin fața clădirii, am primit un mesaj în care ne spunea ce să facem cu cheia. Cît am așteptat-o pe femeie să apară, am privit prăvăliile și restaurantele de pe stradă și am simțit cum orașul se transforma sub ochii mei. În timp ce toate lucrurile erau la locul lor, aerul din jur se schimba, ca o peliculă de săpun de pe un cerc în care sufli și din el zboară baloane, pojghița se face roz, verzuie și albastră, se umflă, nuanțele se amestecă și, pe măsură ce stratul de clăbuc se subțiază, pălesc, efectul de culoare dispare cu o fracțiune de secundă înainte ca balonul să se spargă. Nici eu nu mai aveam aceeași calitate, eram aproape un pasager prin oraș, începeam să redevin unul dintre ei. Ce-i drept, mai aveam încă acea cheie în buzunar, ultimul clișeu din identitatea pe care mi-o construisem în cîțiva ani – în momentul în care m-am întors la apartament și am vîrît-o pe sub ușă, s-a dus și el.
Nu era prima oară cînd lăsam un oraș în urmă. Senzația aceasta mi-era oarecum familiară, senzația de expulzare lentă dintr-un loc care nu mai e al meu, ca și cum locul acela se ratatinează și se înstrăinează de mine pentru că, odată ce fondul e golit, formele își pierd și ele proprietățile și doar seamănă cu ce au fost. Iluzii vizuale, auditive, olfactive care atrag o emoție dureroasă pentru că iluziile, prin definiție, au un obiect real, care se înfățișează corect la o privire mai atentă. Mai demult plecasem de acasă, apoi abandonasem și Bucureștiul, zicîndu-mi că într-o zi o să mă întorc.
În Paris am plecat în grabă. Îmi amintesc acel început de vară, eram la Kikinda, la un festival de literatură. Serile, pînă tîrziu, stăteam în curtea umbroasă a Bibliotecii, citeam și ascultam texte, se făcea întuneric, dar aerul rămînea cald pînă spre miezul nopții, capetele țigărilor aprinse în întuneric, oameni cu privirea țintă pe ecranul mare, care reflecta o lumină albăstruie, de antracit, cuvinte și sensuri în atîtea limbi. Ea era în Paris, vorbeam la telefon. Ne gîndeam cum o să facem mai departe, uneori gîndurile acestea mă luau pe sus ca un val și mă scoteau într-un ocean de white noise, mă ridicam pur și simplu în picioare și făceam cîțiva pași pînă afară, în stradă. Orașul era tăcut și străzile pietruite miroseau a praf și a frunze crude. În Serbia, unele locuri șoptesc presimțirea dramei, altele mai poartă încă desenul visului în filigran, altele înseamnă libertate, așa cum o vedeam noi pe vremuri. Cumva ruptura mi se potrivea și mie, îmi dădeam seama că o să plec în străinătate și toate lucrurile acestea o să rămînă în urmă.
În ultima seară, cînd toată lumea petrecea în grădina din spatele căminelor, m-a întrebat Vera Papic ce-o să fac mai departe și atunci i-am zis. O să plec în Franța, apoi i-am spus de copil, nu știu cum i-am zis, îmi zisesem că nu zic la nimeni, cred că nu m-a înțeles, m-a întrebat: vine acum sau a venit? E pe drum, vine, vine, i-am răspuns precipitat, dar în șoaptă, să nu mă mai audă cineva, iar ea s-a ridicat și la chemat pe Edi Matic, l-a tras de braț și i-a zis, arătîndu-mă cu capul: o să aibă un copil, și el și-a căscat gura de mirare și de bucurie, apoi mi-a făcut semn cu ochiul într-un fel care m-a liniștit, fără să spună de fapt nimic. Apoi am turnat vodcă în trei pahare, am ciocnit, „Ziveli!“, am spus și le-am dat peste cap.
Iar în București nu m-am mai întors niciodată, cu adevărat, nici în orașul din instantaneul de la plecare, ar fi fost greu să-l mai nimeresc, nici în cel în care credeam că o să ajung să trăiesc cînd eram în liceu, cît eram la ai mei, îl visam noaptea și îl vedeam în week-end-uri sau în vacanțe, întors acasă ieșeam la capătul unui bulevard mai mare, străpuns de luminile apartamentelor suprapuse ca un tunel ciuruit de gloanțe, ca să mai am ceva din el. Orașul acela prin care umblam aproape plutind după ce m-am mutat și mi-am aranjat lucrurile din geamantan într-o garsonieră, care era atît de brutală față de locul meu bun de acasă, unde alergam dimineața după tramvaiul 19 ca să îl schimb în intersecția de la Mac cu tramvaiul 1, care mă ducea cu hurducături pînă în Piața Sudului, de unde mai luam un autobuz două stații, ca să ajung la treabă, unde uneori mă blocam în fața unei bălți uriașe, întinsă de la un trotuar la altul, împingîndu-și spre margini zoaiele cu ace de gheață, dar hei, nu eram niciodată obosit sau sătul de atîta mizerie pentru că eram în locul unde vrusesem să ajung și nu mă puteam abține să duc viața asta grea și atrăgătoare, cu petreceri în alte garsoniere, nopți pierdute pe terasa de la Green Hours, filmele de la Motoare și oameni, oameni, și relații care se termină brusc ca să înceapă altele, tot așa din senin.
Unele locuri sînt încă în picioare, altele au dispărut cu totul. De cînd m-am întors în țară și am despachetat din nou, am pus cărțile într-o nouă bibliotecă și am scos celelalte lucruri dintr-un depozit, unde mi le-a ținut un prieten, am început să culeg din oraș mici fragmente de memorie, ceva care să-mi spună că există o legătură între atunci și acum, așa încît mintea mea să aibă senzația de continuitate. Știu că, dacă o să am răbdare și o să le lipesc cu grijă, mecanismul o să înceapă să funcționeze și o să obțin o iluzie necesară, iluzia de acasă. Pentru că în București nu m-am mai întors, de fapt, niciodată.
Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Marile bucurii și marile tristeți, Editura Humanitas, 2021.
Foto: flickr
