Iluzia de „acasă”

Publicat în Dilema Veche nr. 933 din 24 februarie – 2 martie 2022
Iluzia de „acasă” jpeg

Ultima zi de locuit în Campo Formio a fost caldă, lumină clară în Paris. Am găsit un tip din România care ne-a încărcat lucrurile într-un camion. Sincronizarea trebuia să ne iasă la fix, acasă n-avea cine să ne descarce mobilele. El făcea o zi jumate pînă la destinație, poate un pic mai mult, noi plecam în seara aceea din Paris, luam avionul și ajungeam înaintea lui.

Ne-am întors în apartament, am pus draperiile proprietarei la loc, unele roșii, oribile, am curățat pardoseala de la bucătărie, urmele de carioci de pe perete, în fine, cît s-a putut, apoi ne-am retras în vîrful picioarelor și am închis ușa. Proprietara locuia tot în cartier, la cîteva străzi distanță. N-am găsit-o acasă și, după ce ne-am învîrtit degeaba prin fața clădirii, am primit un mesaj în care ne spunea ce să facem cu cheia. Cît am așteptat-o pe femeie să apară, am privit prăvăliile și restaurantele de pe stradă și am simțit cum orașul se transforma sub ochii mei. În timp ce toate lucrurile erau la locul lor, aerul din jur se schimba, ca o peliculă de săpun de pe un cerc în care sufli și din el zboară baloane, pojghița se face roz, verzuie și albastră, se umflă, nuanțele se amestecă și, pe măsură ce stratul de clăbuc se subțiază, pălesc, efectul de culoare dispare cu o fracțiune de secundă înainte ca balonul să se spargă. Nici eu nu mai aveam aceeași calitate, eram aproape un pasager prin oraș, începeam să redevin unul dintre ei. Ce-i drept, mai aveam încă acea cheie în buzunar, ultimul clișeu din identitatea pe care mi-o construisem în cîțiva ani – în momentul în care m-am întors la apartament și am vîrît-o pe sub ușă, s-a dus și el.

Nu era prima oară cînd lăsam un oraș în urmă. Senzația aceasta mi-era oarecum familiară, senzația de expulzare lentă dintr-un loc care nu mai e al meu, ca și cum locul acela se ratatinează și se înstrăinează de mine pentru că, odată ce fondul e golit, formele își pierd și ele proprietățile și doar seamănă cu ce au fost. Iluzii vizuale, auditive, olfactive care atrag o emoție dureroasă pentru că iluziile, prin definiție, au un obiect real, care se înfățișează corect la o privire mai atentă. Mai demult plecasem de acasă, apoi abandonasem și Bucureștiul, zicîndu-mi că într-o zi o să mă întorc.

În Paris am plecat în grabă. Îmi amintesc acel început de vară, eram la Kikinda, la un festival de literatură. Serile, pînă tîrziu, stăteam în curtea umbroasă a Bibliotecii, citeam și ascultam texte, se făcea întuneric, dar aerul rămînea cald pînă spre miezul nopții, capetele țigărilor aprinse în întuneric, oameni cu privirea țintă pe ecranul mare, care reflecta o lumină albăstruie, de antracit, cuvinte și sensuri în atîtea limbi. Ea era în Paris, vorbeam la telefon. Ne gîndeam cum o să facem mai departe, uneori gîndurile acestea mă luau pe sus ca un val și mă scoteau într-un ocean de white noise, mă ridicam pur și simplu în picioare și făceam cîțiva pași pînă afară, în stradă. Orașul era tăcut și străzile pietruite miroseau a praf și a frunze crude. În Serbia, unele locuri șoptesc presimțirea dramei, altele mai poartă încă desenul visului în filigran, altele înseamnă libertate, așa cum o vedeam noi pe vremuri. Cumva ruptura mi se potrivea și mie, îmi dădeam seama că o să plec în străinătate și toate lucrurile acestea o să rămînă în urmă.

În ultima seară, cînd toată lumea petrecea în grădina din spatele căminelor, m-a întrebat Vera Papic ce-o să fac mai departe și atunci i-am zis. O să plec în Franța, apoi i-am spus de copil, nu știu cum i-am zis, îmi zisesem că nu zic la nimeni, cred că nu m-a înțeles, m-a întrebat: vine acum sau a venit? E pe drum, vine, vine, i-am răspuns precipitat, dar în șoaptă, să nu mă mai audă cineva, iar ea s-a ridicat și la chemat pe Edi Matic, l-a tras de braț și i-a zis, arătîndu-mă cu capul: o să aibă un copil, și el și-a căscat gura de mirare și de bucurie, apoi mi-a făcut semn cu ochiul într-un fel care m-a liniștit, fără să spună de fapt nimic. Apoi am turnat vodcă în trei pahare, am ciocnit, „Ziveli!“, am spus și le-am dat peste cap.

Iar în București nu m-am mai întors niciodată, cu adevărat, nici în orașul din instantaneul de la plecare, ar fi fost greu să-l mai nimeresc, nici în cel în care credeam că o să ajung să trăiesc cînd eram în liceu, cît eram la ai mei, îl visam noaptea și îl vedeam în week-end-uri sau în vacanțe, întors acasă ieșeam la capătul unui bulevard mai mare, străpuns de luminile apartamentelor suprapuse ca un tunel ciuruit de gloanțe, ca să mai am ceva din el. Orașul acela prin care umblam aproape plutind după ce m-am mutat și mi-am aranjat lucrurile din geamantan într-o garsonieră, care era atît de brutală față de locul meu bun de acasă, unde alergam dimineața după tramvaiul 19 ca să îl schimb în intersecția de la Mac cu tramvaiul 1, care mă ducea cu hurducături pînă în Piața Sudului, de unde mai luam un autobuz două stații, ca să ajung la treabă, unde uneori mă blocam în fața unei bălți uriașe, întinsă de la un trotuar la altul, împingîndu-și spre margini zoaiele cu ace de gheață, dar hei, nu eram niciodată obosit sau sătul de atîta mizerie pentru că eram în locul unde vrusesem să ajung și nu mă puteam abține să duc viața asta grea și atrăgătoare, cu petreceri în alte garsoniere, nopți pierdute pe terasa de la Green Hours, filmele de la Motoare și oameni, oameni, și relații care se termină brusc ca să înceapă altele, tot așa din senin.

Unele locuri sînt încă în picioare, altele au dispărut cu totul. De cînd m-am întors în țară și am despachetat din nou, am pus cărțile într-o nouă bibliotecă și am scos celelalte lucruri dintr-un depozit, unde mi le-a ținut un prieten, am început să culeg din oraș mici fragmente de memorie, ceva care să-mi spună că există o legătură între atunci și acum, așa încît mintea mea să aibă senzația de continuitate. Știu că, dacă o să am răbdare și o să le lipesc cu grijă, mecanismul o să înceapă să funcționeze și o să obțin o iluzie necesară, iluzia de acasă. Pentru că în București nu m-am mai întors, de fapt, niciodată.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Marile bucurii și marile tristeți, Editura Humanitas, 2021.

Foto: flickr

Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.
p 11 J  Habermas WC jpg
Între think-tank și Denk-Panzer: intelectualul german
Sincronizarea limbajului educațional cu îmbogățirea limbajului specializat este imposibilă.
p 12 sus WC jpg
Turma minților independente
Multe se iartă în America. Mai multe decît în Europa.
p 23 jos jpg
Rusia și cultura ei (neo)imperială sau despre cum se autoîndeplinesc profețiile politice
În realitate, nimeni nu-i pune la colț pe clasicii ruși, fie ei scriitori, compozitori sau poeți.
p 22 jos jpg
Ecou (nu prea) îndepărtat. Intelectualii și puterea la 1996
Ar fi util cititorului dilematic de azi să vadă cum gîndeau acest subiect, acum aproape 30 de ani, stîrniți de revista noastră, trei intelectuali români majori: Ștefan Augustin Doinaș, Livius Ciocârlie și Ion Vianu.
E cool să postești jpeg
Un examen de conștiință
MeToo poate însemna mai mult decît mediatizare, scandal, procese: poate fi un real examen de conștiință.
p 10 sus Alyssa Milano WC jpg
MeToo, scurt istoric
Incriminarea hărțuirii sexuale nu a început cu mișcarea MeToo, iar cazul Weinstein nu a fost primul.
p 11 jpg jpg
De ce stîrnește abuzul sexual atîtea reacții contradictorii?
Reacția la trauma sexuală este una socială, cu rădăcini și ramificații profunde.
p,12 jpg
#MeToo, din nou. Tot despre putere, recunoaștere, dar și hermeneutică
Încercările de delegitimare a mișcării #MeToo înseamnă și o lipsă de recunoaștere a victimelor abuzurilor sexuale și conferă putere abuzatorilor.

Adevarul.ro

image
Vacanţe de coşmar pentru zeci de mii de turişti blocaţi într-o staţiune. O familie susţine că trebuie să dea 26.000 de dolari pentru o săptămână de cazare
Vacanţele în oraşul turistic Sanya de pe insula tropicală Hainan din China au devenit un coşmar în acest weekend pentru zeci de mii de turişti care au rămas blocaţi acolo brusc, după ce autorităţile chineze au impus lockdown din cauza a peste 1.200 de cazuri de Covid-19.
image
EXCLUSIV Bărbatul cu probleme psihice care şi-a măcelărit familia, în Argeş, nu mai fusese evaluat de o comisie din 2004
Bărbatul de 53 de ani din comuna argeşeană Bascov care a masacrat cinci membri ai familiei şi avea probleme psihice nu a mai fost evaluat de către o comisie de specialitate de acum 18 ani, legislaţia fiind una extrem de permisivă.
image
EXCLUSIV Autorul masacrului din Argeş suferă de schizofrenie. Psihiatrul său: „Avea relaţii strict cu familia“
Viorel L., bărbatul de 53 de ani din comuna argeşeană Bascov care şi-a masacrat familia, suferea de mai mult timp de schizofrenie şi urma un tratament medical. Bărbatul nu avea un loc de muncă şi stătea în majoritatea timpului în curtea casei, fiind o persoană izolată.

HIstoria.ro

image
Pacea de la București (10 august 1913): „Ne-am jucat de-a Congresul de la Viena”
O sursă interesantă despre evenimentele anilor 1912-1913 o reprezintă însemnările celor două personalități ale Partidului Conservator – Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman. Jurnalele celor doi sunt caracterizate de un veritabil sincron.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.