Idoli, idolatri și idolătrăi
Idolul și idolatrul sînt personaje relativ banale, ușor de recunoscut. Dar idolătrăul are o definiție mai complexă, care-l face mult mai interesant decît binomul idol-idolatru pe care-l parazitează.
Idolătrăul trăiește mai întotdeauna pe lîngă un idol politic, care are nevoie de serviciile unui idolătrău, mai ales în momentele mai complicate din cariera sa de jucător public. Nu este, desigur, întotdeauna așa, cel puțin la prima vedere. Iată, de pildă, cazul unui idol muzical, Dan Bittman, în favoarea căruia azi latră multe voci care, cel mai probabil, nu dau doi bani pe muzica sa. Dar dau destul de multe ruble pe mesajul politic al lui Bittman, pe care îl promovează programatic. Este, desigur, un foarte transparent joc politic la mijloc, ceea ce arată că, chiar și atunci cînd idolăt(răt)urile par a glorifica un artist, întotdeauna există o agendă de interese mai tenebroase care determină laudele și favorurile de imagine.
Idolătrăul, spre deosebire de idolatru, nu crede în idol(i), dar poate părea, de cele mai multe ori, mult mai convingător decît idolatrul. Asta și pentru că idolătrăul este, înainte de orice, vocal, după cum îl și recomandă numele. Or, poate înțelege oricine, între un idolătrău vizibil, cu audiență, și un idolatru poate melancolic, strivit de adorația pe care o simte, poate timid ori, pur și simplu, anonim, primul va cîștiga întotdeauna în ochii idolului.
De ce nu crede idolătrăul în idoli? Pentru că idolătrăul este, de cele mai multe ori, dotat cu inteligență. O inteligență foarte practică, meschin de eficientă, care-i dictează cu destulă precizie ritmul și alternanța limbilor pro sau contra.
Dotat fiind, așadar, cu inteligență, idolătrăul știe că idolul politic nu doar că are viață scurtă (de obicei, această perioadă fastă a idolului poate fi calculată după formula „opoziție + campanie electorală + maximum prima jumătate a mandatului la putere”), dar și că moartea politică poate fi foarte violentă, trăgîndu-i în mormînt, ca pe niște servitori, și pe idolătrăi, laolaltă cu toată suita ex-idolului, ca într-un ritual antic.
Și, tocmai din acest motiv, principala preocupare a idolătrăului este să anticipeze riguros acel moment în care trebuie să latre împotriva idolului și nu împotriva adversarilor acestuia. Idolătrăii foarte buni reușesc asta întotdeauna și sînt marii cîștigători la bursa escrocheriilor de imagine.
Am avut ocazia să văd la lucru astfel de idolătrăi care au reușit performanțe uluitoare, demne de Houdini. Unul dintre ei, de exemplu, foarte dedicat unui idol politic care a deschis frumoasa tradiție românească a plagiatorilor aflați în funcții publice și deconspirați, a reușit, schimbînd doar canalul TV la care presta în calitate de gazdă de talk-show, să devină brusc onorabil. În astfel de cazuri, evident, contează să fii bine conectat, astfel încît mutările necesare să poată avea loc la momentul potrivit, dar un idolătrău de succes știe asta deja, nu trebuie s-o afle de aici. Azi, personajul la care mă refer este o prezență obișnuită la lansările de cărți ale celor care îl înjurau gros pe idolul plagiator (ciudat cum autorii cu pricina au uitat tot, definitiv, despre cariera anterioară a vorbitorului de la lansările lor) și, cînd e prezentat, se invocă numai trecerea sa pe la stația locală a canalului media public britanic, făcîndu-se abstracție de restul CV-ului, de parcă idolătrăul nostru s-ar fi născut direct din spuma din Portland & Langham Place.
Să menționăm și că idolătrăul, deși nu este un idolatru, poate poza foarte autentic (crede idolul) într-unul, reușind, astfel, nu doar să latre, dar chiar să muște mîna care obișnuia să-l hrănească pe cînd idolătrăul se gudura artistic pe lîngă idol.
Am văzut, de exemplu, interviuri luate unei idolițe (atît de dedicate promovării turismului românesc încît, la un moment dat, făcea asta, pe persoană fizică, tocmai în Costa Rica) – de către unul dintre cei mai încruntați idolătrăi din presa noastră – într-o manieră atît de evident partinică încît senzația de greață pe care o puteai avea, ca cititor, nu putea fi depășită decît de cea provocată de atacurile dure ale aceluiași idolătrău la idolița părăsită, nu mult timp mai tîrziu. Atacuri justificate, dar tardive și, mai ales, la fel de ipocrite precum advertorialele camuflate în interviuri de presă.
Într-o paranteză necesară, poate că trebuie să le facem o mică reparație acestor idolătrăi: ei sînt, totuși, un pic mai sus decît acei idolătrăi care o lăudau grosolan de excitați, public, pe aceeași idoliță aflată la apogeul succesului politic, ba chiar apăreau pe afișe electorale împreună cu aceasta, pentru ca, apoi, să acuze orbirea, întocmai lui Saul din Tars, și să arunce cu ocări grele (șterse ulterior, curajos, de pe Facebook-ul nostru cel de toate zilele) în fostul obiect al pulsiunilor lor erotico-politice. Revelația trăită de acești din urmă idolătrăi a fost că, de fapt, ei fuseseră niște bieți idolatri, sinceri în trăirile lor, care crezuseră că și sfînta cu breton îi iubea și urma să le demonstreze asta oferindu-le dregătorii.
Dar povestea acestui idolatru convertit în idolătrău acru merită mai multă atenție. Să aibă, oare, legătură această transformare și cu calitatea idolului politic?
În politica românească post-’89, doar doi actanți s-ar califica pentru statutul de idoli autentici: Ion Iliescu și Traian Băsescu. Ce-i face pe cei doi „autentici”? Masele enorme de idolatri, admiratori sinceri, adepți cu o convingere aproape oarbă în liderul politic. Nu mai vorbim azi de iliescieni doar pentru că nea Nelu s-a retras de mulți ani din viața publică, dar băsiștii sînt în continuare pe baricade și aproape au băgat în Parlament un partid practic abandonat de fostul președinte, dar care încă trăiește din legătura cu marinarul care a trecut de două ori pe la Cotroceni.
Nu e de mirare că, în timp ce PMP, partidul înființat de Băsescu, a fost la mustață să intre în Parlament, nefericita joncțiune Pro România – ALDE dintre doi idoli de carton, Ponta și Tăriceanu, a suferit o înfrîngere rușinoasă la aceleași alegeri din toamna lui 2020.
Dacă printre criteriile de stabilire a calității de idol neîndoielnic ar figura și proporția dintre idolatri și idolătrăi în interiorul clasei de susținători, s-ar observa că, în cazul idolilor autoproclamați, această proporție este net în favoarea idolătrăilor. Cu alte cuvinte, un idol fals adună, în special cînd are puterea politică, mulți idolătrăi și foarte puțini idolatri, în timp ce, la idolii „plini”, proporția este inversă.
Despre idolatri nu ar fi mare lucru de zis. Prin natura lui, cel care adoră nu poate fi decît placid-pătruns sau isteric. Din nefericire, după cum ne arată rețelele de socializare în fiecare zi, a doua specie este fie mult mai răspîndită, fie excesiv de comunicativă. Din și mai multă nefericire, fenomenul nu este românesc, ci global. Cum tot planetară este și proliferarea idolătrăului, care se confundă uneori pînă la suprapunere cu idolatrul isteric. O confuzie încurajată copios de apariția idolilor „instant” din algoritmii cîte unui Facebook sau Twitter.
Iar ca să fie totul și mai razna, rolurile sînt instantaneu interșanjabile în amorfa masă online: orice idolatru/idolătrău poate deveni un idol, așa cum orice idol poate cădea în depresie pînă la a ajunge chiar un idolatru trist și posac, blocat de însuși algoritmul care l-a ridicat pe coama cifrelor de audiență.
Altfel spus, trăim etern idologați, fără să trebuiască nici măcar să ținem minte parola: ne salvează idolum ex machina.
Cătălin Prisacariu este jurnalist, redactor-șef adjunct la Newsweek România.
