Identitatea omului cu bani, la noi şi aiurea
Că există în România oameni bogaţi e de domeniul evidenţei: statisticile publicate ne indică peste o mie de oameni a căror avere depăşeşte milionul de euro. Studii sociologice pe această temă nu prea sînt, motivele principale fiind, pe de o parte, volumul relativ redus al categoriei respective (într-un eşantion probabilistic de 2000 de oameni, din 17 milioane, şansele să găseşti un milionar sînt reduse) şi dificultatea de a-i aborda (sînt oameni ocupaţi, nu răspund personal la telefon, casele la sînt păzite de bodyguarzi). Dificultatea unei abordări strict cantitative nu înseamnă că nu există informaţii despre traiul lor, originea socială, stilul de viaţă, valorile la care aderă. Chiar mă gîndesc că ar fi o temă interesantă pentru o cercetare sociologică de amploare. În general, ştim despre bogaţii noştri că le place luxul - nimic nou pînă aici, doar luxul nu fost inventat pentru clasa muncitoare. Producătorii de maşini scumpe (e vorba despre cele a căror producţie anuală se numără cu sutele, şi al căror preţ se scrie cu şase cifre) şi-au deschis pe rînd reprezentanţe la Bucureşti înainte să o facă în capitalele unor ţări mai dezvoltate. Mărcile marilor bijutieri sînt vizibile şi în cantităţi impresionante etalate la reuniunile mondene. Castelul de la Balcic al Reginei Maria, şi chiar Pelişorul par nişte locuinţe modeste dacă le comparăm cu noile palate răsărite în jurul Bucureştiului. Bogaţilor noştri le place să arate că sînt bogaţi în măsură mai mare decît celor din ţările unde acest statut datează de secole. Atributul definitoriu al categoriei oamenilor bogaţi din România este ostentaţia. Oamenii cu bani din România sînt marcaţi de exhibiţionism într-o măsură care dă de gîndit: le place să fie filmaţi pretutindeni (cazul Columbeanu e simptomatic), îşi expun portofelele burduşite (Becali nu pare să fi deprins manipularea cardului), cochetează cu statutul de vedete de televiziune, dar şi cu politica (Prigoană). Sînt bogaţi şi le place să le fie recunoscut acest statut. De aici se pare că li se trage mania ostentaţiei. Ca să înţelegem, trebuie să facem o comparaţie cu felul în care funcţionează clasa avută în ţările în care ea există nu de cîţiva ani, ci de cîteva secole. Cei mai mulţi bogătaşi nu au acest statut de azi, de ieri, ci de cîteva generaţii. Familiile respective sînt deja adevărate branduri, numele lor figurează pe frontispiciile unor mari uzine, lanţuri de hoteluri, dar şi al spitalelor sau ale muzeelor pe care le-au fondat. Fac parte din cluburi în care calitatea de membru nu se cîştigă doar achitînd o taxă, fie ea şi exorbitantă, ci mai degrabă prin faptul că ceilalţi membri ai clubului - respectiv ai clasei superioare - te recunosc ca fiind "de-al lor". Nu au nevoie să poarte bijuterii vizibile. Ochiul obişnuit nu distinge costumul de haute couture de cel de bună calitate, dar de serie. Apartamentele de pe Boulevard Foch nu au un exterior spectaculos, iar chalet-urile din Neuilly sînt discret ascunse privirilor, în parcuri cu arbori de vîrsta familiilor proprietare. Dimpotrivă, membrii clasei avute ştiu imediat dacă un veston costă 100 sau 10.000 de euro, cu atît mai mult cu cît sînt şanse mari să-l fi întîlnit pe purtătorul celui din urmă în holul casei de modă în care se intră numai în urma unei programări. De cele mai multe ori, recunosc pe unul "de-al lor" chiar dacă acesta merge pe bicicletă îmbrăcat în jeansi, după modul de a pronunţa cuvintele, după felul în care salută, ţine în mînă cuţitul şi furculiţa etc. Cele două sensuri ale cuvîntului "distincţie" (cel care desemnează un mod de a fi, şi cel care desemnează existenţa unei diferenţe) sînt de fapt convergente. Chiar dacă am idealizat puţin trăsăturile clasei avute (există peste tot nouveaux-riches), este evidentă diferenţa: acolo, cel bogat doreşte să fie recunoscut ca atare de către membrii clasei sale; la noi, bogătaşul se vrea recunoscut pe stradă, la televizor, în revistele de cancan, de toată lumea. Asta, pentru că de fapt la noi nu există o clasă superioară, ci doar o categorie de oameni bogaţi. Pentru a vorbi despre o clasă veritabilă, nu este suficient ca membrii ei să aibă caracteristici comune, ci este necesar ca între ei să existe relaţii strînse, să aibă interese comune, să-şi recunoască lideri mai mult sau mai puţin formali, să aibă valori comune. Cu alte cuvinte, să posede o identitate. Oamenii bogaţi din România sînt în criză de identitate. Ei nu se pot deosebi de ceilalţi prin distincţie pentru că deocamdată nu o posedă. Ei fac încă eforturi de a-şi afirma identitatea nu în faţa alor lor, ci în faţa celor din rîndul cărora tocmai au plecat şi, de aici, nevoia de ostentativ. Se impune, înainte de a încheia, o precizare. Românii bogaţi pe care i-am descris mai sus nu sînt toţi românii bogaţi. Există oameni care plătesc pentru a fi incluşi în topurile averilor, şi oameni care plătesc pentru a nu fi incluşi acolo. Ştiu cîţiva oameni care deţin nu doar conturi impresionante, ci şi realizări remarcabile materializate în afaceri solide şi produse de succes nu doar local; mă refer la oameni cărora nu le place să apară pe coperţile revistelor de lifestyle, nu îşi pavează cu marmură trotuarul din faţa casei, nu se afişează cu femei spectaculoase, fac acte de caritate şi cînd nu e de faţă televiziunea. Doar că, tocmai pentru că preferă discreţia, aceştia nu sînt cunoscuţi de către marele public. Imaginea bogătaşului român rămîne, deocamdată, cea despre care vorbeam.
