„Hoarding” emoțional
Multă vreme am urît trenurile și gările, chiar dacă viața în mișcare, trecătorii cu bagaje, fețele și gesturile care șterg ecranul privirii înainte să dispară pentru totdeauna, destinațiile de pe tabela de Plecări și drumurile întinse către necunoscut m-au fascinat încă din copilărie. Pentru că în mijlocul acestor amalgamuri vii se văd liniile fine de ruptură. În adolescență și mai tîrziu, peroanele și trenurile însemnau o întrerupere în viața mea, o persoană dragă care pleca sau una de la care îmi luam la revedere.
I’am a keeper, ca s-o spun în engleză, pentru că în română sună cam ciudat. Cu trenul nu lăsam în urmă doar niște oameni, ci și un moment al zilei, căldura lucrurilor din casă, rutina unui oraș în care, dacă faci aceleași drumuri mici, ai senzația că timpul are răbdare și poți să întinzi momentele ca și cum ai trage folia de celofan peste un borcan cu aer colorat.
Niciodată nu era o oră bună de plecare, diminețile erau prea brutale, frigul și aerul cenușiu de pe peron îmi intrau în oase, făcîndu-se una cu neplăcerea despărțirii, amiezile erau prea leneșe și nu-mi venea să mă desprind din ele, iar serile aduceau întunericul și aprindeau becurile din apartamentele blocurilor de la marginea orașului, unde viața continua fără aceste fracturi. Primele sferturi de oră în vagon, încercam să țin cu mine mirosul cald al celor rămași acasă, mă înșurubam pe loc, stabilind o distanță aproape ostilă față de necunoscuții care mă invadau cu gesturile lor nepotrivite, aranjîndu-și sacoșele și hainele, căutîndu-și locurile, foindu-se și vorbind în gura mare. Iar eu mă făceam mic pe locul meu și desfășuram în cap filme cu cadre lungi, aeriene, urmăream cu ochii minții persoanele de care mă despărțisem, le însoțeam de la mică distanță, ca un narator care își cunoaște atît de bine personajul încît parcă e lipit de el, dar nu în pielea lui, revedeam peronul de la linia 1, apoi sala mare, vedeam cum îi duceau pașii înapoi, pe trepte, în piața gării, se suiau într-un taxi, își făceau loc printre călătorii care se îngrămădeau în stațiile de autobuz sau luau la picior trotuarele bulevardelor. Și jocul acesta dura o vreme, starea se prelungea precum un fir de gumă de mestecat, apoi inevitabil se rupea la un moment dat și mă lăsa în mijlocul unor cîmpuri străbătute cu viteza unei garnituri de tren care se clatină cînd locomotiva încearcă să accelereze.
Cu timpul, mizanscena s-a mutat pe aeroporturi și am început să le urăsc și mai tare decît gările, cel mai bine e să pleci cu mașina, poți să mai negociezi timpul despărțirii sau, la nevoie, să faci un U la volan și să te întorci acasă – hai că, de fapt, cred că pot să plec și mai încolo sau chiar mîine dimineață, e timp să ajung, mă trezesc mai devreme – apoi trenurile sînt și ele ceva mai umane, se pun mai greu în mișcare și rămîi cu picioarele pe pămînt, dar cînd decolezi, despărțirea pare mai grea decît avionul. Pe urmă sălile și coridoarele aseptice, mărfurile și cafenelele impersonale, scaunele de plastic înșirate în dreptul porților de îmbarcare mă fac să mă simt cu adevărat inutil sau să văd fără nici un filtru de colorizare a peliculei ceea ce de fapt presupune chiar motorul vieții – plecări și veniri, întreruperi și reluări ale unor scene fără mare legătură, de parcă personajul principal sare dintr-un film în altul și se conformează din mers unor indicații haotice, bineînțeles, nespuse.
În ultimii ani a trebuit să umblu și să las un loc pentru altul mult mai mult decît mi-aș fi dorit, fie că era vorba de orașe din Franța sau din România unde am trăit și am muncit, fie că au fost alte orașe unde am fost găzduit ca să scriu, și travaliul meu de hoarding emoțional și-a crescut turația. Strîng și împachetez discuții, situații, gesturi și chipuri, le aranjez și le înghesui într-un spațiu care niciodată nu devine neîncăpător. Și de fiecare dată e aceeași poveste – mă desprind greu din rutina unui loc și mă bucur cînd ajung în altul, unde iarăși mă acomodez și nu-mi mai vine să-l las. La un moment dat ajunsesem în paradoxul că mă bucuram că se vorbea din nou româna în jurul meu, iar cînd ajungeam în Paris și auzeam vocea din difuzoare în franceză, aveam o senzație de familiaritate.
Odată, cînd mergeam cu RER-ul spre Aeroportul Charles de Gaulle, am remarcat la două banchete mai încolo o fată tînără care citea dintr-o carte în română, am ghicit uimit formatul BPT, dar nici după ce m-am chiorît ceva timp n-am reușit să aflu titlul sau autorul. Oricum, cartea (un exemplar jerpelit, parcă tocmai luat de la metrou Unirii) nu se potrivea nici cu hainele fetei, nici cu atmosfera cosmopolită, dar impersonală a turiștilor care se retrăgeau spre vizuinile lor din colțurile lumii după ce petrecuseră un city break și-și făcuseră poze pe peluza de la Montmartre. Mă întrebam unde urma să coboare fata, n-avea geamantane, doar un rucsac mic, după-amiaza era caldă și plăcută și ea părea decupată dintr-un tren spre București, de acum 20-30 de ani. Aproape ireal. Și n-am intrat în vorbă cu ea, mi-am zis că o să fie timp de curiozitate în sala de așteptare. Dar ea n-a mers la aeroport, a coborît exact cu o stație înainte, la Parc des Expositions, pe peronul aproape gol lumina portocalie, de vară tîrzie, era și mai intensă, ea a băgat cartea în rucsac și a dispărut spre ieșire cu un mers aproape plutit în acel spațiu neverosimil. Iar mie mi-a părut rău că eu trebuia să mă sui în avion ca să ajung acasă, în loc să o iau și eu așa, la picior, de-a lungul terenurilor încinse de soare.
Acum sînt mai aproape de casă decît am fost vreodată în ultimii ani, sau cel puțin am acest sentiment liniștitor, uneori iau trenul de la aeroport către Gara de Nord, dar numai ca să ajung în oraș fără mașină, să nu stau în trafic sau să nu caut un loc de parcare în mijlocul claxoanelor. La întoarcere mă uit la cei care pleacă spre aeroport să se îmbarce, scoși din ritmul lor în vîjîitul catapultărilor cu kerosen, căutînd orare pe telefon, derulînd ecrane lungi de Facebook, tag-uindu-se ca să nu rămînă în urmă cu realitatea virtuală, dar eu nu am treaba asta, mă dau jos la Patinoar fără nici un geamantan și o iau încetișor spre casă. Uneori derulez cîte o rolă de diafilm, cu oameni tare îndepărtați, din Paris sau de aiurea, mă întreb ce mai fac și cum o mai duc, apoi bag rola în cutie și potrivesc alta în proiector.
Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Marile bucurii și marile tristeți, Editura Humanitas, 2021.
Foto: wikimedia commons
