„Hoarding” emoțional

Publicat în Dilema Veche nr. 969 din 3 noiembrie – 9 noiembrie 2022
image

Multă vreme am urît trenurile și gările, chiar dacă viața în mișcare, trecătorii cu bagaje, fețele și gesturile care șterg ecranul privirii înainte să dispară pentru totdeauna, destinațiile de pe tabela de Plecări și drumurile întinse către necunoscut m-au fascinat încă din copilărie. Pentru că în mijlocul acestor amalgamuri vii se văd liniile fine de ruptură. În adolescență și mai tîrziu, peroanele și trenurile însemnau o întrerupere în viața mea, o persoană dragă care pleca sau una de la care îmi luam la revedere.

Iam a keeper, ca s-o spun în engleză, pentru că în română sună cam ciudat. Cu trenul nu lăsam în urmă doar niște oameni, ci și un moment al zilei, căldura lucrurilor din casă, rutina unui oraș în care, dacă faci aceleași drumuri mici, ai senzația că timpul are răbdare și poți să întinzi momentele ca și cum ai trage folia de celofan peste un borcan cu aer colorat. 

Niciodată nu era o oră bună de plecare, diminețile erau prea brutale, frigul și aerul cenușiu de pe peron îmi intrau în oase, făcîndu-se una cu neplăcerea despărțirii, amiezile erau prea leneșe și nu-mi venea să mă desprind din ele, iar serile aduceau întunericul și aprindeau becurile din apartamentele blocurilor de la marginea orașului, unde viața continua fără aceste fracturi. Primele sferturi de oră în vagon, încercam să țin cu mine mirosul cald al celor rămași acasă, mă înșurubam pe loc, stabilind o distanță aproape ostilă față de necunoscuții care mă invadau cu gesturile lor nepotrivite, aranjîndu-și sacoșele și hainele, căutîndu-și locurile, foindu-se și vorbind în gura mare. Iar eu mă făceam mic pe locul meu și desfășuram în cap filme cu cadre lungi, aeriene, urmăream cu ochii minții persoanele de care mă despărțisem, le însoțeam de la mică distanță, ca un narator care își cunoaște atît de bine personajul încît parcă e lipit de el, dar nu în pielea lui, revedeam peronul de la linia 1, apoi sala mare, vedeam cum îi duceau pașii înapoi, pe trepte, în piața gării, se suiau într-un taxi, își făceau loc printre călătorii care se îngrămădeau în stațiile de autobuz sau luau la picior trotuarele bulevardelor. Și jocul acesta dura o vreme, starea se prelungea precum un fir de gumă de mestecat, apoi inevitabil se rupea la un moment dat și mă lăsa în mijlocul unor cîmpuri străbătute cu viteza unei garnituri de tren care se clatină cînd locomotiva încearcă să accelereze. 

Cu timpul, mizanscena s-a mutat pe aeroporturi și am început să le urăsc și mai tare decît gările, cel mai bine e să pleci cu mașina, poți să mai negociezi timpul despărțirii sau, la nevoie, să faci un U la volan și să te întorci acasă – hai că, de fapt, cred că pot să plec și mai încolo sau chiar mîine dimineață, e timp să ajung, mă trezesc mai devreme – apoi trenurile sînt și ele ceva mai umane, se pun mai greu în mișcare și rămîi cu picioarele pe pămînt, dar cînd decolezi, despărțirea pare mai grea decît avionul. Pe urmă sălile și coridoarele aseptice, mărfurile și cafenelele impersonale, scaunele de plastic înșirate în dreptul porților de îmbarcare mă fac să mă simt cu adevărat inutil sau să văd fără nici un filtru de colorizare a peliculei ceea ce de fapt presupune chiar motorul vieții – plecări și veniri, întreruperi și reluări ale unor scene fără mare legătură, de parcă personajul principal sare dintr-un film în altul și se conformează din mers unor indicații haotice, bineînțeles, nespuse.

În ultimii ani a trebuit să umblu și să las un loc pentru altul mult mai mult decît mi-aș fi dorit, fie că era vorba de orașe din Franța sau din România unde am trăit și am muncit, fie că au fost alte orașe unde am fost găzduit ca să scriu, și travaliul meu de hoarding emoțional și-a crescut turația. Strîng și împachetez discuții, situații, gesturi și chipuri, le aranjez și le înghesui într-un spațiu care niciodată nu devine neîncăpător. Și de fiecare dată e aceeași poveste – mă desprind greu din rutina unui loc și mă bucur cînd ajung în altul, unde iarăși mă acomodez și nu-mi mai vine să-l las. La un moment dat ajunsesem în paradoxul că mă bucuram că se vorbea din nou româna în jurul meu, iar cînd ajungeam în Paris și auzeam vocea din difuzoare în franceză, aveam o senzație de familiaritate. 

Odată, cînd mergeam cu RER-ul spre Aeroportul Charles de Gaulle, am remarcat la două banchete mai încolo o fată tînără care citea dintr-o carte în română, am ghicit uimit formatul BPT, dar nici după ce m-am chiorît ceva timp n-am reușit să aflu titlul sau autorul. Oricum, cartea (un exemplar jerpelit, parcă tocmai luat de la metrou Unirii) nu se potrivea nici cu hainele fetei, nici cu atmosfera cosmopolită, dar impersonală a turiștilor care se retrăgeau spre vizuinile lor din colțurile lumii după ce petrecuseră un city break și-și făcuseră poze pe peluza de la Montmartre. Mă întrebam unde urma să coboare fata, n-avea geamantane, doar un rucsac mic, după-amiaza era caldă și plăcută și ea părea decupată dintr-un tren spre București, de acum 20-30 de ani. Aproape ireal. Și n-am intrat în vorbă cu ea, mi-am zis că o să fie timp de curiozitate în sala de așteptare. Dar ea n-a mers la aeroport, a coborît exact cu o stație înainte, la Parc des Expositions, pe peronul aproape gol lumina portocalie, de vară tîrzie, era și mai intensă, ea a băgat cartea în rucsac și a dispărut spre ieșire cu un mers aproape plutit în acel spațiu neverosimil. Iar mie mi-a părut rău că eu trebuia să mă sui în avion ca să ajung acasă, în loc să o iau și eu așa, la picior, de-a lungul terenurilor încinse de soare.

Acum sînt mai aproape de casă decît am fost vreodată în ultimii ani, sau cel puțin am acest sentiment liniștitor, uneori iau trenul de la aeroport către Gara de Nord, dar numai ca să ajung în oraș fără mașină, să nu stau în trafic sau să nu caut un loc de parcare în mijlocul claxoanelor. La întoarcere mă uit la cei care pleacă spre aeroport să se îmbarce, scoși din ritmul lor în vîjîitul catapultărilor cu kerosen, căutînd orare pe telefon, derulînd ecrane lungi de Facebook, tag-uindu-se ca să nu rămînă în urmă cu realitatea virtuală, dar eu nu am treaba asta, mă dau jos la Patinoar fără nici un geamantan și o iau încetișor spre casă. Uneori derulez cîte o rolă de diafilm, cu oameni tare îndepărtați, din Paris sau de aiurea, mă întreb ce mai fac și cum o mai duc, apoi bag rola în cutie și potrivesc alta în proiector.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Marile bucurii și marile tristeți, Editura Humanitas, 2021.

Foto: wikimedia commons

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Ce îi distrează la culme pe americani în România. „Nu eram pregătit pentru asta, dar n-a fost așa rea pe cât aș fi crezut” VIDEO
Americanii de la Lifey au realizat pe Youtube un top cu 22 de lucruri pe care ei le consideră amuzante și despre care spun că sunt specifice României. Este vorba, spun ei, despre „șocuri culturale românești”, povești haioase sau tradiții fascinante
image
Băiatul unei românce a fost aruncat de colegi sub tren, în Italia. Imagini cu puternic impact emoțional VIDEO
Un băiat în vârstă de 15 ani, fiul unei românce, a fost atacat de câțiva colegi în Italia. Tânărul a fost victima unei tentative de omor la care a supraviețuit în mod miraculos după ce a fost aruncat sub un tren.
image
Cum și-a pierdut Florina Cercel marea iubire. Artista și bărbatul care a cucerit-o au murit de aceeași boală, la jumătate de veac distanță VIDEO
Artista Florina Cercel a povestit într-un interviu drama trăită la vârsta de 29 de ani, când a pierdut o sarcină iar, la scurt timp, iubirea vieții ei s-a îmbolnăvit și a murit.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.