Haiti, după cutremur
Haiti, Caraibe: cea mai săracă ţară din emisfera vestică. Din pădurea care acoperea odată munţii insulei a mai rămas 1%, restul a fost defrişat, întîi de coloniştii spanioli, apoi de cei francezi şi la urmă de propriul guvern, pentru a face loc trestiei de zahăr. Populaţia, 9,7 milioane de locuitori, vorbeşte creola haitiană, un dialect francez cu gramatică africană. Însă 47% sînt analfabeţi, fondurile alocate educaţiei fiind 1,4% din PIB. Haitienii gătesc în continuare la foc de cărbuni de lemn.
Transportul în comun, canalizarea, pavarea drumurilor, salubrizarea, asigurarea curentului electric şi alte sarcini administrative cad în grija cetăţenilor, statul fiind falit. Armata ţării a fost desfiinţată prin decret în 2005, însă armamentul nu a fost casat, ci donat populaţiei, ceea ce explică rata înaltă de agresiuni armate, pe fondul nivelului de trai extrem de scăzut.
Capitala, Port-au-Prince, se află în golful Gonâve, un port natural cu o activitate comercială intensă încă din cele mai vechi timpuri. Oraşul se ridică pe dealurile din jur ca un amfiteatru; cartierele comerciale sînt aproape de apă, cele rezidenţiale sus pe versanţi. Populaţia: 1,9 milioane de locuitori, zona metropolitană – 3,7 milioane de locuitori.
În sezonul ploios apa se adună între dealuri, formează ravene şi duce la vale tot ce-i stă în cale. Noaptea tropicală e lungă: la 6 seara se lasă brusc întunericul pentru 12 ore. Luminile care se văd pe coline provin de la generatoare diesel şi de la gunoiul menajer arzînd mocnit.
Pe 12 ianuarie 2010, un cutremur de 7,0 grade pe scara Richter loveşte oraşul şi distruge mare parte din centrul istoric: catedrala, palatul parlamentului, cel de justiţie, cel prezidenţial, clădirile din port, aeroportul şi mai multe spitale. 300.000 de oameni mor în acea zi şi 1,5 milioane de persoane rămîn fără adăpost. E primul seism puternic în regiune în 200 de ani, urmat la 8 zile de o replica de 5,9 grade.
Timp de trei zile, accesul oricărei organizaţii umanitare străine este blocat. Organizaţiile umanitare aflate la faţa locului evacuează în primul rînd personalul auxiliar şi familiile lor.
Haitienii se organizează în mare măsură singuri, săpînd în dărîmături cu ce au la îndemînă. Fronturi întregi de stradă sînt reduse la un singur nivel de moloz, oamenii dezgroapă morţii, îi aduc în faţa bisericilor şi îi lasă acolo.
Se organizează puncte de repartizare pentru pachete de supravieţuire. ONU împarte corturi albastre, care încep să umple toate suprafeţele rămase pe lîngă ruine. Adică pe unde s-ar fi putut evacua molozul. Nu există utilaje de construcţii, doar camioane. Singura macara este cea a forţelor ONU: de închiriat pentru alte asociaţii umanitare.
Localnicii încep să cutreiere ruinele după bunuri valorificabile. Se încaieră la toate colţurile şi se împuşcă pentru te miri ce. Trupele de stabilizare sînt excedate. Izbucneşte holera. Medicii pansează şi operează şi cos neîntrerupt. Fiecare a pierdut pe cineva, şi casa.
După o lună, organizaţii bine intenţionate năvălesc să ajute suprasolicitînd infrastructura şi aşa distrusă. Case, maşini şi paturi în plus sînt necesare pentru străinii veniţi. În decursul anului următor, 4700 de organizaţii neguvernamentale sînt înscrise oficial în Haiti, aducînd, printre altele, promisiuni de slujbe. Doar una din cinci este pentru haitieni. Cea mai inutilă intervenţie: munca necalificată a voluntarilor e singura pe care ar putea să o facă localnicii.
Sînt corturi peste tot. Reabilitarea merge extrem de lent. Fondurile internaţionale sînt destinate construcţiilor, nu evacuării molozului care stă în calea construcţiilor noi.
Un an mai tîrziu, în ianuarie 2011, am ajuns în Port-au-Prince ca arhitect, împreună cu un inginer structurist de la corpul de ajutor umanitar elveţian. În parcul din faţa ambasadei erau odată flori bougainvillea şi alei sub palmieri – acum sînt sute de corturi pline de oameni. Instalaţiile sanitare lipsesc. Duhneşte pînă la etaje.
Casele de pe versanţi au suferit cel mai mult: erau construite cu un etaj, în terase, fără fundaţie proprie, rezemate pe cele din rîndul de mai jos. Dacă una din şir a cedat, au plecat toate la vale, ca piesele de domino. Elementul de construcţie predominant: bolţarii de beton. Cum însă fierul şi cimentul se importă din Republica Dominicană, ele sînt scumpe şi nu se poate testa calitatea lor. Mulţi din sacii de ciment necesari compoziţiei corecte „dispar“, iar ca să se producă bolţari în număr cît mai mare, ei nu sînt lăsaţi să se usuce la umbră cît e nevoie, ci scoşi la soare, unde se usucă prea repede, devenind casanţi. Centurile de beton nu sînt legate, armăturile sînt prea scurte şi etrierele s-au desfăcut la cutremur ca agrafele de birou.
Elveţienii construiesc două școli la a căror proiectare iau parte. Menite să funcţioneze ca adăpost anti-ciclon şi în caz de seism, acestea necesită un an în plus pentru încheierea lucrărilor. Nimeni nu vorbeşte de buget. O maternitate pe care am proiectat-o e cîştigată la licitaţie de spanioli. Erau dispuşi să o construiască pe loc, dar nu e terminată nici astăzi.
Împreună cu un coleg încercăm altă strategie şi concepem un manual, un calendar şi un ghid adresate localnicilor: „Cîteva reguli pentru a construi case mai solide“ cu materiale locale. Toate au sigla ministerului lucrărilor publice pe el. Colegul face un spot TV amuzant, menit să explice că, dacă nu respecţi reţeta betonului, nu iese nimic: „Doar nu arunci de-a valma ouăle şi făina şi toate ingredientele în cuptor şi te aştepţi să iasă prăjitură“.
În final, cea mai importantă realizare a guvernului: echipe de cîte trei-patru specialişti au catalogat fiecare casă în parte, marcînd-o cu spray: verde – rezistentă la cutremur, galben – necesită reparaţii majore, roşu – irecuperabilă.
Dorothée Hasnaş este arhitectă.
Foto: D. Hasnaş
