Gustul netedului sau efectul „Wow” - Neted, nou, simplu

Analizînd contextul global al culturii contemporane, gînditorul Byung-Chul Han constată că ceea ce leagă sculpturile lui Jeff Koons (Ballon Dog, Ballon Venus, Baptism), iPhone-ul și tehnica de epilare pubiană Brasilian Waxing este gustul pentru suprafața netedă. De aceea, spune autorul coreean care scrie în germană, netedul apare sub forma lui Like și touchscreen și se definește prin trăsături precum conformabilitatea (Anschmiegsamkeit) și lipsa de rezistență (Widerstandslosigkeit). Mai mult, el susține că „netedul mijlocește doar un sentiment plăcut, care nu permite să se lege de el vreun sens, vreo adîncime. Se epuizează în «Wow»” (Die Errettung des Schönen, S. Fischer Verlag, 2015).

Desigur, trăim în epoca lui „Wow!” (cum spune sloganul reclamei ochelarilor Ray-Ban: „Efectul Wow este al tău!”, cu majuscule). Totul se întîmplă cu repeziciune, ca și cînd ne-am da pe tobogan. Netedul nu face altceva decît să ne ofere posibilitatea de a aluneca cu viteză din ce în ce mai mare, ca într-o cursă de bob, în vertijul plăcerii neofile, dar fără dimensiunea riscului pe care și-o asumă exploratorii și experimentatorii. Astfel, noutatea rapidă ne invadează aproape toată viața. Odată cu ea, la pachet, vine și distracția, ca ingredient absolut necesar al plăcerii de a gusta noutatea. Distracția trebuie să fie scurtă (Shakespeare ar fi spus „Brevity is the soul of wit!”) și neîngrădită (netedul nu se opune, după cum susține Byung-Chul Han). Să observăm fluxul de informații de pe portalele de știri, titlurile anecdotice ale articolelor, burtierele de pe ecranele televizoarelor, „ciripelile” (tweets) mai-marilor zilei: noutatea rapidă și divertismentul sînt parazitate de acest nărav al contemporaneității care este simplificarea. Ne place să simplificăm și o facem cu voluptate: alb-negru, bun-rău, adevărat-fals, frumos-urît. Apoi, sărim ca Neghiniță de la o știre la alta, de la un conținut la altul, de la o emoție la alta. Multitasking-ul devine o formă de strămutare a ființei noastre într-un virtual, permanent și trepidant tărîm al consumului de calorii informaționale. Neofilia supercalorică conduce astfel la obezitate mentală, la perforarea atenției și la mărirea sistematică a vitezei de neatenție. În acest fel, capacitatea noastră de concentrare scade, intrînd sub zodia atenției involuntare, ceea ce înseamnă că alegem după principiul noutății, indiferent de valoare sau de merit, informația căreia să-i acordăm atenție.

Există și neofobi, bineînțeles. Adică persoane precaute, retractile și neîncrezătoare în tot ceea ce e nou sau la modă. De altfel, neofilia și neofobia se pot conjuga foarte bine în cadrul aceleiași personalități, conducînd la configurarea unui individ normal și complex, după cum sîntem cu toții mai tot timpul: neofili și neofobi moderați, în simultaneitate. Pot fi neofil în materie de muzică contemporană – să caut ultimele noutăți și să le ascult – și neofob în materie de vestimentație – să port ani de zile aceiași blugi și aceleași tricouri. Sau invers, pot să fiu neofil acerb în materie de vestimentație – să mă îmbrac permanent în ton cu moda – și neofob în materie de gust muzical – să ascult numai oldies’.

Această distincție între neofili și neofobi, cercetată de Winifred Gallagher (în Understanding our need for novelty and change, Penguin Books, 2011) și Boris Groys (în Despre nou, Idea Design & Print, 2003), presupune existența unui flux de informație neîntrerupt (efemeridele) care se grefează pe un miez cunoscut și asimilat, păstrat și muzeificat (arhiva). Ideea fundamentală este că nu avem cum să înțelegem noul fără arhivă, căci el se evaluează comparîndu-se cu ceea ce există în arhivă. Desigur, palierele de comparație pot fi foarte diverse și, de multe ori, ceea ce se compară este numai anvelopa, epiderma, tegumentul, și nu nucleul sensului ori principiul.

Am văzut cum neofilia, tendința de simplificare și multitasking-ul conduc – încet, dar sigur – la ceea ce am numit atenție involuntară. Dar există și un alt tip de atenție: atenția voluntară, cea care selectează rațional și intențional prin concentrare, și care ne permite să învățăm. Acest tip de atenție se leagă de noutatea lentă și de complexitate, însușiri care cer timp de procesare și de pătrundere în profunzime, prin studiu, înțelegere și trăire. Studiul, înțelegerea și trăirea sînt lente și, de multe ori, necesită un efort de concentrare. Acest efort nu se poate face decît pe baza unei hotărîri interioare a voinței. A-vrea-să-te-concentrezi este, de multe ori, o hotărîre greu de luat, o hotărîre dureroasă. (Știa Beethoven ce știa cînd punea întrebarea „Muss es sein?” la finalul ultimului său cvartet de coarde.)

Nu există multe dispozitive culturale la ora actuală care să favorizeze acest tip de atenție voluntară. Dar printre cele care există, cred că am putea numi concertul și festivalul de muzică clasică, cu ritualul său concertistic, cu aportul său de ascultare concentrată și regulile de comportament (nu se vorbește, nu se mănîncă și nu se bea în timpul concertului, nu se aplaudă între părțile unui concert instrumental sau ale unei simfonii, se închid telefoanele mobile), organizat întru adîncirea percepției auditive și urmărirea unui flux sonor complex, orientat înspre obținerea unei satisfacții estetice. Aceasta este o formă ideală de menținere a tonusului concentrării și a sănătății mentale în vîltoarea informației fast-food.

Mutația gustului muzical în contemporaneitare

Muzica clasică (de la classical) nu se opune muzicii ușoare, distincția dintre ele nefiind una de ordin ontologic, ci mai de grabă de ordin administrativ. Ambele au rostul și specificul lor, rezonînd cu nevoile noastre, ale tuturor. Fiecare tip de muzică are dreptul la existență și la diversitate, prin genurile și speciile lor bine definite, care pot fi mai sofisticate sau mai simpluțe: de la operă la operetă și cabaret, de la simfonie la rapsodie și potpuriu (medley), de la jazz la song, de la rock progresiv la cover. În sînul fiecărui gen muzical vom găsi niveluri valorice diferite: unele piese vor fi excelente, altele – mediocre sau proaste.

Ceea ce se constată însă la nivelul ambelor domenii muzicale, indiferent că vorbim de muzica clasică sau de cea ușoară, este apariția unui fenomen de netezire maximă a mijloacelor de expresie. Această tendință se datorează, în cea mai mare parte, nerăbdării și dorinței de succes rapid, dar și înțelegerii pervertite a sensului ignoranței, asumată ca prospețime și autenticitate. Asperitățile educației muzicale profesioniste sînt eliminate (unii chiar se mîndresc că „nu știu notele”, de parcă ar fi vreun semn al geniului, și nu unul al lenei), rămînînd doar înclinația na(t)ivă de a face muzică. În acest sens, dacă definim stilul ca modalitate specifică de a utiliza un limbaj artistic, iar gustul estetic drept capacitatea pe care o avem de a aprecia un stil, vom putea observa că asistăm astăzi la o clară înclinație a gustului general pentru suprafață netedă și patinaj semantic. În acest sens, mutația gustului în actualitate se poate înțelege ca pierdere a concentrării din cauza neofiliei exagerate. Labirinticul, iregularul și taina nu-și mai găsesc locul în această lume a gustului. Strălucitorul palindrom „Wow”, fugitivul ecran și obsesiv-repetitivul beat ocupă podiumul de onoare.

Să ne uităm la ce se întîmplă în muzica pop-rock: de unde în anii ’60-’70 mustea de curaj și exces (Beatles, Queen, Led Zeppelin, Pink Floyd), în contemporaneitate ea a devenit sclava rețetei de succes și a dogmelor impuse de producători: durata piesei să nu depășească patru minute, iar introducerea 15 secunde sau mai puțin, forma să rămînă neschimbată (cuplet-refren, dar se poate experimenta cu schimbări de detaliu: renunțarea la un vers, repetiția ludică a unui cuvînt sau silabe), subiectul să fie iubirea, titlul piesei să se repete de cam zece ori în timpul piesei (pentru a fi reținut și transformat în slogan), să nu semnezi singur piesa, ci să-ți găsești un co-autor (se vinde mai bine), să folosești diverse efecte pe parcursul song-ului.

Pe de altă parte, muzica savantă se confruntă cu un tsunami stilistic ce readuce în forță tradiția simfonică romantică, via muzica de film. Cam toți tinerii care vin la compoziție clasică în facultate vor să scrie muzică de film. Seriile cinematografice Stăpînul inelelor, Războiul stelelor și Harry Potter sînt azi reperele unei muzici simfonice netede și uniformizate. Fără îndoială, trăim într-o vreme în care soluţiile extreme par să dispară din cultura noastră. Singurul lucru inacceptabil rămîne plictiseala, nu contestarea. Lumea s-a obişnuit cu contestările și cu șocurile. Nimic nu mai șochează.

Dacă ar fi să pledez pentru ceva, atunci aș pleda pentru efort și adîncime. Îmi imaginez că muzica e ca o lampă a lui Aladin în care e închis un djinn – sufletul ei. Pentru a-l elibera din carapacea sunetelor trebuie să posedăm cheia potrivită, iar cheia potrivită e zăbava, dublată de încăpățînarea de a lua mereu de la capăt un proces mental complex și de a-l trăi de fiecare dată ca prima oară. Muzica ne învață ceva esențial pentru viață, după cum remarcă complexul muzician Daniel Barenboim: ne dezvoltă aptitudinea de a începe de la zero. Ne călește răbdarea și ne forjează talentul. Sufletul muzicii e ca aburul. Se naște doar atunci cînd fluidul muzical se apropie de punctul de fierbere, iar netedul lasă loc pliului.

Dan Dediu este compozitor, profesor la Universitatea Națională de Muzică București.