Granițele vacanțelor

Publicat în Dilema Veche nr. 1011 din 24 august – 30 august 2023
image

Astăzi ne plîngem, pe bună dreptate, că deși sîntem de peste 16 ani în Uniunea Europeană, încă nu putem trece granițele Spațiului Schengen fără control vamal. La primele vacanțe în Occident, adică în anii ’90, lucrurile erau și mai complicate. Abia scăpaserăm de necesitatea vizelor de ieșire (de amintit celor mai tineri: existau asemenea vize fără de care nu puteai ieși din țară, care se acordau foarte rar de către statul român – adică de către Securitate – și numai anumitor persoane, mai ales cînd era vorba de țări capitaliste), că statele din Vest, alarmate de afluxul cetățenilor din fostul lagăr comunist, au introdus vize de intrare. Ei bine, înainte de orice călătorie în Vest, trebuia să parcurgi anumite proceduri pentru obținerea acestor vize. 

Cum pe atunci nu erau nici zboruri low-cost, multe asemenea excursii se făceau cu autoturismul, autocarul sau trenul. Ca să ajungi la Anglia, Franța, Germania, Italia, Spania și alte astfel de „prăjituri”, trebuia de obicei să treci prin Austria. Daaa, actuala noastră „prietenă”, Austria. În vremea aia, fosta mare putere imperială central-europeană nu făcea parte din Spațiul Schengen (a intrat abia în decembrie 1997). Așa că, pe lîngă viza din țara de destinație, trebuia musai să obții o viză de la austrieci. Pentru asta se stătea la coadă de cu noaptea, în fața consulatului, undeva pe strada Dumbrava Roșie, dacă îmi amintesc bine. Se făceau și liste de ordine, care se strigau la anumite ore. Trebuia să fii prezent. Uneori, cînd începea programul de lucru, lumea se bulucea și unii strigau: „Domnule consul, aduceți lanțurile!”. Era vorba despre cordoanele șerpuitoare și separatoare, cu care coada se organiza mai civilizat. Cred că am mai povestit asta cîndva, demult. Dacă doar tranzitai Austria, era obligatoriu să faci dovada, cu invitații, rezervări și așa mai departe, că destinația ta e alta.

Pentru viza din țara de destinație, să zicem Franța, îți trebuia o invitație scrisă de la un rezident de acolo sau dovada că ai făcut o rezervare la un hotel, plus un extras de cont care să arate că dispui de destui bani pentru sejurul planificat. Nu existau e-mail-uri și pentru a primi acte din străinătate trebuia să folosești poșta sau fax-urile. Uneori, însă, nici fax-ul nu era luat în considerare, probabil pentru că putea fi falsificat. În orice caz, era bine să începi să faci lucrurile astea din vreme, pentru a fi sigur că o vei scoate la capăt cu toate procedurile înainte de zilele planificate pentru vacanță. Vizitele la consulate îți consumau multe ore și nu rareori, la capătul rîndului, ajungeai la ghișeu în fața unui funcționar străin care te privea cu superioritate și te punea în situații neplăcute, cu formule de genul: „Mergeți la Paris și nu știți franceză?” sau „Chiar n-ați mai fost niciodată în Occident?”.

Românii treceau însă peste toate obstacolele astea, în marea lor dorință, firească, de a vedea lumea liberă și civilizată. De multe ori, nu aveau în cont cei 500 de dolari de persoană, necesari ca dovadă că se pot întreține minimal, pe perioada șederii, adică să nu ajungă să cerșească sau să intre în grija unor servicii sociale. Problema asta se rezolva într-un mod tipic descurcărelii din epoca anterioară. Se duceau la bancă, cineva din grupul sau din familia care dorea să călătorească depunea 500 de dolari, scotea extrasul de cont respectiv, apoi retrăgea suma și i-o dădea următorului, care proceda la fel. Sigur, manevra asta consuma și ea niște zile la rînd și provoca stres. În fața funcționarului cu viza, tensiunea creștea. Vacanța de vis putea depinde de dispoziția lui. Niciodată nu erai sigur că totul va merge bine. Nu mai spun că și cu viza pe pașaport, odată pornit în excursie, urma să te confrunți cu cozi la mai multe puncte de control între țări, fiecare cu o așteptare mai lungă sau mai scurtă. 

Dar nici astăzi, cum spuneam, n-am scăpat definitiv de acest tip de neplăceri. De curînd, la o trecere între Statele Unite și Canada am fost supuși unui foarte lung interogatoriu, cu întrebări repetate de mai multe ori, cu insinuări și sondări de natură psihologică, menite să scoată la iveală eventuale inadvertențe. O procedură aplicată probabil ad litteram, funcționărește, fără nici un fel de discernămînt sau de fler polițienesc. Cu atît mai supărător a fost, cu cît nu ne așteptam deloc la un astfel de tratament. Pe moment, ne-a stricat tot cheful.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.