Ghid practic: cum să ajungi acasă

Publicat în Dilema Veche nr. 957 din 11 – 17 august 2022
image

După ce am trecut de ultimele case am mai mers ceva pe un drum cu praf, care urca pe coline și se oprea brusc în dreptul podului de fier, cu piloni și traverse bătute cu două rînduri de nituri, ca niște picioare de păianjeni mîncați de rugină, fosilizați deasupra rîului. Știam podul, mi-l aduceam aminte din copilărie, pe atunci rîul mi se părea mai lat și mai adînc, am trecut odată în mașină către pădure și am văzut niște fete care își răsuceau părul cu amîndouă mîinile ca să și-l stoarcă de apă și cîțiva băieți umblînd pe limburile de nisip cu bețe în mînă ca să înțepe ochiurile de apă în căutarea unei prăzi norocoase, cărășei, broaște și raci. Sînt raci în Jiu? Așa se zicea, dar nu i-am văzut niciodată. Mi-am amintit de niște note bizare ale lui Oliver Sacks, din Fluviul conștiinței, falsuri ale memoriei, felul ciudat în care foițele cu amintiri se așază unele peste altele, se depozitează în arhive și, după ce trece multă vreme și vrei să le accesezi, vezi că s-au întinat, s-au lipit, iar scrisurile se suprapun ca într-un palimpsest. Așa s-a trezit și el cu niște amintiri tare vii, din timpul bombardamentelor din Londra, pe care le-ar fi trăit în copilărie, știa să descrie cu lux de amănunte cele întîmplate, vedea în fața ochilor flăcările și casa din vecini care arsese, iar detaliile lui se potriveau perfect cu relatările celorlalți, doar că el nu fusese acolo, părinții îl depozitaseră la casa de la țară în perioada aceea, tocmai ca să-l ferească de raidurile aeriene germane, de vicisitudinile războiului. Doar ei le văzuseră, poate și fratele său mai mare, și probabil că mai tîrziu i-au povestit scenele. Atît de puternică a fost impresia relatării, încît cuvintele s-au transformat imediat în imagini, iar conștiința le-a înhățat și a țesut în jurul lor sentimentul legitim de proprietate. Așa face memoria uneori, își rătăcește lucrurile personale, apoi ia și pune în loc ce nu-i al ei.

Am ajuns la pas la marginea podului și am privit apele tulburi, care treceau încet pe sub armătură, aducînd praful și pulberea minelor din munți, pierzîndu-le colbul și răcoarea de-a lungul cîmpiilor părăsite în soare. În partea cealaltă se întindea o palmă lată de pămînt, o buză a luncii, cu iarba verde închis, cu irizații aproape metalice, neverosimilă în arșița amiezii, care scorojise pe distanțe mari vegetația, apoi umbra subțire și perdeaua de plopi argintii, și mai departe suiau colinele și dealurile Bucovățului. M-am uitat din nou la apă și n-am mai găsit insulele pe care ar fi trebuit să fie băieți costelivi și fete care rîd și se stropesc cu apă. Eram în miezul verii și matca ar fi trebuit să fie joasă, dar acum părea umflată și limburile dispăruseră cu totul sub undele nămoloase. Sau nu fuseseră niciodată acolo. Nu mai știam dacă fotografia pe care multă vreme o ținuse înfiptă cu un bold în podul de pe Jiu era bine pusă pe hartă sau nu. Parcă eram într-o Dacie roșie cînd trecuserăm podul către pădure, era cald și mirosea ca în Daciile de pe vremuri, a vinilin și a praf încins, stăteam la geam și ei s-au uitat la noi, parcă ne-au și făcut semn cu mîna. Da, dar n-aveam Dacie, noi n-am avut mașină deloc, tata n-a condus èniciodată, iar noi nu mergeam la pădure. De fapt, am fost la pădure mult mai tîrziu, cu colegii de clasă. Mult, mult mai tîrziu. Am stat descumpănit și m-am uitat în jur. Prin spatele meu a trecut o mașină care m-a claxonat scurt, pe urmă a trecut o basculantă, care a făcut să zdrăngăne podul. Am așteptat pînă s-a așezat iar praful, mi-am scos telefonul și am început să iau cîteva cadre. Scriam o carte despre orașul în care m-am născut și am crescut și făceam poze ca să-mi aduc aminte locurile.

Și chiar așa începe cartea mea. La suprafață lucrurile sînt tulburi, ca și cum o foiță de clasor acoperă poza, trebuie să te uiți de-aproape și cu greu reușești să le deosebești fețele... Doar că în fotografia aceea, pe care o are tot timpul cu el băiatul din poveste, e o scenă de iarnă de pe malul Jiului, dintr-un timp chiar mai îndepărtat. Cartea a apărut pînă la urmă cu titlul Așa să crească iarba pe noi cînd eu nu mai eram nici măcar în țară, ajunsesem în Paris și simțeam o mare nevoie să mă lămuresc de unde vin și încotro vreau să merg mai departe. În vara lui 2017, într-o bucătărie mică, cu un geamuri largi și înalte care dădeau către o curte interioară, din Salpêtrière, de unde la prînz se auzeau sunete de tacîmuri și voci de copii, iar seara se pe pereți se proiectau luminile consolelor de la puștii de vizavi care fumau pe canapea și se jucau FIFA în rețea, iar sîmbătă seara dădeau petreceri plictisite, unde auzeam pe rînd sau deodată franceză, spaniolă sau arabă, eu făceam ultimele corecturi ale unui roman care își consumă acțiunea într-un cartier de la marginea Craiovei. Un oraș cu care nu am simțit că mă identific pentru că ai mei nu erau de acolo. Fuseseră mutați, aduși de nevoie, după ce părinții lor fuseseră mutați de nevoi, de război, de anexare, dintr-o parte în alta a țării. Aveam nevoie să-mi construiesc o casă prin ficțiune, o bucată de pămînt care să fie și a mea. Oriunde s-ar fi găsit. Tîrziu, după revoluție, bunicul meu și-a primit pămîntul de veteran de război, nu era unde își dorise el, am mers printr-un cîmp bătut de soare ca să identificăm parcela. Ăsta e un pămînt prost, a zis, dar e al meu.

M-am născut într-un cartier din partea de vest a orașului, cum spuneam, ai mei veniseră în oraș de puțin timp, cu repartiție, dintr-o altă parte a țării. Pare-se că am învățat deodată cu ai mei orașul, oamenii, dar dacă ar fi să mă întorc acum în Craiovița Nouă și să o iau la picior, sigur m-aș pierde printre blocuri, fără Google Maps. După cîțiva ani, ai mei s-au mutat în Valea Vlăicii, un cartier mixt, cu blocuri și case, cu niște străzi lungi care duceau la gară. Din curți se auzeau cocoși, găini și alte orătănii, unele dintre case erau atît de simple, cu pereți de paiantă, spoiți cu var, altele erau boierești, cu cerdac și acoperișuri înalte, cu marchize din care lipseau ochiuri de sticlă. După revoluție au început retrocedările, unele dintre casele vechi s-au întors la proprietari și au fost renovate, altele au căzut și mai tare, pe lîngă ele au apărut case noi, pe unde s-a vîndut cîte o bucată de pămînt sau s-a dărîmat o coșmelie. Pe băieții de pe stradă îi știam pentru că băteam mingea cît puteam de mult, jucam tenis de picior în mijlocul străzii, cu sfoară trasă între două mașini în loc de fileu, sau miuță, sau vînătoare cu carabinele de tuberman. La Școala 2 era un bazin de înot, veneau băieții mai mari, și din alte cartiere, din Brazdă sau din Titulescu.

Am început să scriu povestea băieților din cartea mea în București, după ce am văzut o lucrare a lui Ion Grigorescu, Izvor se numește, din 1979. Era pentru un proiect interdisciplinar care s-a numit „Dubla expunere“, zece scriitori și zece artiști plastici. La Ion Grigorescu am stat mult să aleg între două lucrări. Fotbal la Piatra Neamț îmi plăcea tare mult, mi se părea că are deja spiritul poveștii pe care nu o scrisesem încă, băieții, tăpșanul cu iarbă verde și blocurile implantate într-un peisaj plat, care le face să pară și mai kitsch, și mai nenaturale, erau exact ceea ce aveam nevoie. Dar mă încurca titlul, orice aș fi scris nu aș fi putut să scot cadrul din Piatra Neamț, iar eu n-am văzut niciodată orașul, darmite să fi trăit în el. Nu știu dacă aș fi fost convingător, dar în mod sigur pentru mine ar fi fost o pistă falsă, nu m-aș fi conectat cu un loc. Prima variantă a poveștii a fost o nuvelă, personajele erau aceleași și făceau același lucru, pierdeau vremea și ajungeau să-și pună niște întrebări despre realitate. Scena începea într-o zi după o ploaie lungă, ei plecau să mai ia niște băieți de la o casă cu o curte năpădită de oțetari. Am descris întocmai străzile din Timpuri Noi, pe atunci neatinse de febra dezvoltatorilor imobiliari, nici vechile corpuri de clădire de la fabrică nu erau dărîmate și nu se ridicaseră turnurile. Băieții ieșeau jos, pe cheiul Dîmboviței, și mergeau la balta Văcărești, era un amestec de civilizație și de vegetație sălbatică, o zonă postindustrială, depozite abandonate și amenajări niciodată realizate. O știam pe de rost, făceam drumul pe Mugur Mugurel în fiecare zi ca să ajung din Tineretului la serviciu și înapoi. Povestea mergea bine și a intrat fără ajustări ca un capitol de roman. Cartea avea să apară, avea să aibă un succes mai mare sau mai mic, în funcție de valuri. Dar eu cu ce rămîneam? Și unde era locul meu? Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut, să recuperez prin ficțiune ceea ce nu avusesem în realitate pentru că venisem din afară. Nu aveam spiritul locurilor, prea mult mi s-a zis că vorbesc cu o fost și o făcut, dar aveam dreptul natural să joc pe acel teren, ca oricine altcineva. Am început să merg mai des în oraș, să colind zona Catargiu, 1 Mai, pe strada Rîului, pe la canalul care în mare parte a fost între timp obturat. Apoi am refăcut cartierele, am pensat spații, am apropiat puncte de pe hartă, am tras mai aproape de luncă turnurile de la Combinat, am punctat liniile de tren, am făcut zoom pe pădurile de ceri de pe dealurile din jurul Craiovei, bucată cu bucată mi-am reluat în posesie teritoriul, am făcut un drum ca să simt că aparțin unui loc, cel care ni se dăduse prin repartiție. Înainte să predau manuscrisul editorului mi-am dat seama că nu folosisem în dialoguri perfectul simplu, uitasem cu totul de el pentru că eu, cît am stat acolo, nu l-am folosit, noi nu vorbeam așa în casă. M-am întors pe text și am schimbat în cîteva replici timpul verbal. Făcea parte din noul pact cu teritoriul. Mi-am zis că e cazul să mi-l fac în sfîrșit acasă.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Marile bucurii și marile tristeți, Editura Humanitas, 2021.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.