Fusion ca la mama acasă

- cum s-au întîlnit mititeii cu Grill Krydderi - După decembrie ’89, o boare de societate deschisă a pătruns şi pe uşile bucătăriilor noastre. Paste italiene, condimente asiatice, arome mediteraneene, fast-food american, lipii arabe, picanterii mexicane şi chinezării au încorporat sau au fost încorporate în tradiţionalii mititei, ardei umpluţi, sarmale, ciorbe ş.a. Nu vorbesc de restaurantele etnice şi de exotismul căutat, ci de mîncarea gătită în bucătăria personală. Meniul pus pe masa copiilor noştri diferă substanţial de cel cu care s-au obişnuit generaţiile trecute; reţetele din cărţile de bucate de odinioară nu se mai potrivesc 100% cu ce mîncăm astăzi. În primul rînd, e un fenomen cunoscut în toată lumea. Conceptul de fusion - combinaţii de ceea ce e mai bun în materie gastronomică din toate culturile lumii - face ravagii, fie cu ştaif, în restaurante cu meniu special conceput pentru amatorii de universalism la farfurie, fie involuntar şi pe nesimţite, în bucătăria de acasă. Oricît de conservator ai fi, nu poţi să nu aderi la ideile bune ale altuia - mai ales cînd se gătesc mai repede, nu necesită efort, se lipesc mai greu de cratiţă şi rezultatul e gustos. E de salutat felul în care orezul cu bob mare, fiert în stil asiatic, cu sau fără legume, a înlocuit uleiosul pilaf. În al doilea rînd, nimic nou sub soare: ceea ce numim bucătărie românească (sau balcanică, regională, est-europeană) este ea însăşi produsul unui eclectism gastronomic, în care pentru fiecare mîncare găseşti straturi de influenţe, ca într-o matrioşcă istorică: aici turcii, dincolo slavii sau nemţii, şi pe alocuri migratorii trecuţi val-vîrtej în drumul spre păşuni mai grase. Nu noi am inventat crenvurştii şi borşul, iar pentru sarma se bat cu pumnul în piept toate naţiunile vecine, de la Dunăre la Bosfor. Ar fi amuzant să asistăm la un science-fiction culinar autohton: bucătăria românească peste un secol. Fasole cu curry sau piftie cu soya sauce? La început a fost pizza, sosită în forţă în cuptoarele noastre înainte de piatra de hotar a lui 1989. Cum este mîncarea săracului în Italia, s-a potrivit de minune. Conceptul e simplu: un blat de cocă peste care poţi să pui cam orice. Brînză, caşcaval, cabanos, peşte la conservă... Pastele cu sos şi carne au avut acelaşi succes durabil, în combinaţii ad-hoc româno-italiene: la o adică, sosul de roşii merge de minune şi cu niscaiva bucăţi de cîrnaţi rămaşi de la Crăciun. Pe deasupra, a fost o suprapunere de viziuni: ideea de paste este soră geamănă cu cea de tăiţei şi fidea. Nu e de mirare că în ciorba contemporană se aruncă adesea şi cîte-o mînă de penne sau tagliatelle. A urmat era hamburger-ului. Conceptul - uşor de imitat, fleică în chiflă albă, plus ceva acrişor - a poposit din McDonald’s direct pe masa de băcătărie. Partea acrişoară a fost asigurată de murăturile puse în borcane din toamnă. Aceleaşi legume murate au pătruns în umplutura de shaorma, şi nici c-au mai ieşit. O nouă etapă: asaltul mirodeniilor internaţionale, venit odată cu răspîndirea accelerată a super- şi hipermarketurilor. Sosite din pieţe aglomerate chinezeşti şi bazaruri arabe, din plantaţii africane şi sud-americane, au fost mirosite, gustate, pipăite şi adoptate. Mărarul a pălit de invidie, cimbrul s-a ofilit, leuşteanul a bătut în retragere. Însă chiar şi aşa, ne aflăm încă în epoca bronzului. În preistorie. Adevărata revoluţie a izbucnit odată cu valul de români plecaţi la muncă în străinătate. Pe forumul culinar.ro, se schimbă cu frenezie reţete între românii din ţară şi cei plecaţi. Te simţi ca un jucător de table care, după o viaţă, e aruncat în schemele tactice din World of Warcraft. Dialogul arată cam aşa: "Eu folosesc chives tocat în piureul de cartofi sau în scrobul de ouă. (...)"; "La noi chives=ciboulette, eu îl folosesc la pireul de cartofi cel mai mult, dar îl mai pun şi în omletă sau în pilaful de orez". Însă apogeul e atins de povestea următoare - ce complicaţii apar pe traseul internaţional, cînd ţii morţiş să condimentezi mititeii cu ierburi scandinave! Ireal. Mind-boggling, cum s-ar spune: "Este aşa ceva şi Ťla America»? După nume sînt aceleaşi cu Grill Krydderi de care îmi tot băteam eu gura că le-am luat din Suedia şi le folosesc la produsul mititeilor... O sfătuiam şi pe Yandira să folosescă reţeta... Asta înseamnă că nu are decît să treacă border-ul şi mititeii sînt ca şi făcuţi! Pe aici nu se găseşte acest amestec de Ťierburi»... păcat! Chestia cu ŤGrill Krydderi» este o problemă f.f.f. importantă pt. mine! Am avut un noroc formidabil cu Elena (din Suedia) care a plecat urechea la suferinţele mele şi mi-a trimis cîteva borcănele cu acest amestec de buruieni magnific (cel puţin pt. mine). E fabricat în Suedia şi se găseşte şi în Danemarca şi Finlanda... ei între ei! E cam peste mînă să fac eu de la München aproape 2000 km să cumpăr o pungă, chiar dacă găsesc ca la Helsingborg pungi mari 1,5-2 kg, nu? Mi se pare că au deschis o filială şi în Austria, dar au numai pacheţele mici de 100 g... în fine, asta e! Le-am scris acum un mail Ťimpresionant» la www.santamariaworld.com, întrebîndu-i dacă există o posibilitate să comand la ei o pungă... Chestia e că i-am întrebat pe nemţeşte, însă sper să fie careva pe acolo de pricepe nemţeşte... aştept cu nerăbdare!". În sfîrşit... De dragul mititeilor cu gust fad, nădăjduiesc că la SantaMariaWorld - pentru Dumnezeu! - cineva a înţeles nemţeşte.