Fundamentalişti lîngă care merită să trăieşti

Publicat în Dilema Veche nr. 158 din 15 Feb 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

- care nu sînt fundamentaliști (că ar fi ceva rău în asta; și chiar, de ce să mori? - Icoanele există în şcoli de ani buni: "au apărut" acolo pur şi simplu, nu a existat o reglementare sau o decizie a vreunei autorităţi a statului cu privire la ele. Pînă acum, nu s-a pus problema dacă e bine sau e rău să existe simboluri religioase în şcoli, iar subiectul nu a fost nicidecum un "caz" de dezbatere naţională. A fost luat ca atare: în unele şcoli şi clase s-au pus icoane, în altele nu, în mod spontan, după cum au crezut de cuviinţă oamenii locului. De cînd a luat fiinţă, CNCD nu s-a autosesizat că Ministerul Educaţiei nu a reglementat pînă acum "printr-o circulară" situaţia; şi ironia sorţii a făcut ca, sesizat de un cetăţean, să emită o opinie cu privire la situaţia generală, fără să poată rezolva cazul direct al respectivului, care primise deja o sentinţă a justiţiei. Pentru că - nu trebuie uitat - profesorul Emil Moise a ajuns la CNCD în ultimă instanţă, după ce depusese multe memorii la Inspectoratul Şcolar din Buzău şi după ce chemase la tribunal acelaşi Inspectorat. CNCD pare să-i fi făcut, în sfîrşit, dreptate. Dar nu în cazul particular al fiicei sale, ci în privinţa celuilalt capăt de acuzare, care solicita eliminarea simbolurilor religioase din toate şcolile. De-abia aici apare însă problema. Să presupunem că Ministerul Educaţiei (sau altă autoritate a statului) ar da curs recomandării CNCD şi ar interzice afişarea simbolurilor religioase în şcoli. S-ar cădea dintr-o "discriminare" în alta: părinţii credincioşi ar sesiza CNCD că, fără icoane în clase, copiii lor trăiesc într-o "atmosferă ostilă şi degradantă", păcătoasă şi fără repere morale, deci sînt discriminaţi. Hotărît lucru, CNCD ar avea ce face pe termen lung... De fapt, întrebarea fundamentală care minează întregul proces se referă chiar la termenul de pornire: a avea în faţa ochilor un simbol în care nu crezi creează o situaţie de discriminare? Sau petiţia profesorului buzoian tocmai la CNCD a fost mai degrabă o "găselniţă" procedurală, după ce nici Inspectoratul Şcolar, nici justiţia nu-i dăduseră dreptate? În jurul icoanei O mare parte a dezbaterii s-a concentrat asupra icoanei, a rolului şi efectelor sale asupra copiilor. Militanţii pentru eliminarea icoanelor au insistat asupra semnificaţiei lor religioase, aplicînd un mecanism deductiv simplu: reprezintă credinţa ortodoxă, deci afişarea lor în clase îi discriminează pe cei de altă religie sau pe atei; în plus, prezenţa lor în şcoli este în contradicţie cu caracterul laic al Statului şi al instituţiilor publice. Din "tabăra" cealaltă (Biserica Ortodoxă Română şi unii susţinători ai tradiţiei), s-a răspuns tot pe baza semnificaţiei religioase: să păstrăm icoanele în clase tocmai pentru că poporul român este în majoritate creştin ortodox, iar credinţa a avut un rol important în construirea identităţii sale naţionale. S-a trecut însă foarte lejer peste faptul că icoana are semnificaţii multiple, nu este un biet "talisman" prin care purtătorul îşi atestă apartenenţa religioasă. Andrei Cornea a atras atenţia tocmai asupra dificultăţii de a "fixa" icoana într-o unică perspectivă: "Pînă la urmă, atitudinea faţă de icoane - anume dacă ele sînt văzute ca Ťobiecte de cult» sau ca Ťsimboluri religioase» sau poate doar ca Ťvalori de artă» - e o atitudine subiectivă. De obicei, nu poate fi nici direct controlată, nici cenzurată. Şi faptul e cu atît mai complicat în cazul icoanei ortodoxe, a cărei teologie complexă şi rafinată, decisă în urma celui de-al doilea Conciliu de la Niceea, a stabilit, atît împotriva iconoclaştilor bizantini, cît şi a latinilor favorabili în principiu imaginilor, că veneraţia arătată imaginilor sfinte se transmite în mod misterios arhetipului, ceea ce a condus la consecinţe importante nu numai pe plan dogmatic şi de cult, dar şi pe plan artistic". (Andrei Cornea, "Simboluri religioase", în 22 , nr. 880, 19 ianuarie 2007) Acei reprezentanţi ai societăţii civile care au susţinut iniţiativa profesorului Moise au găsit în acest caz ocazia de a-şi etala principiile ideologice la care ţin: secularismul, egalitatea, non-discriminarea, ba chiar (unii dintre ei) contestarea religiei ca atitudine specifică modernităţii. Profesoara Mihaela Miroiu afirma, de pildă, că religia creştină pune femeia în inferioritate (pe cale de consecinţă - deduc - icoanele ar trebui interzise în şcoli pentru că le amintesc permanent copiilor de această nedreaptă şi discriminatorie situaţie care durează de mii de ani). E stranie o asemenea concluzie despre o religie care acordă atîta importanţă Fecioarei Maria, ceea ce şi un nepriceput într-ale teologiei poate constata. Poate doar dacă ne raportăm la standardele actuale ale "egalităţii de şanse" putem trage concluzia unei "inferiorităţi" a femeii: Fecioara Maria n-a avut, ce-i drept, aceleaşi "şanse" ca bărbaţii din vremea ei... Dar, indiferent de perspectiva ideologică a "iconoclaştilor", cantonarea în semnificaţia religioasă - şi încă şi aceea tratată superficial, în ciuda complexităţii sale - este unul dintre punctele slabe ale campaniei lor. Adevărata problemă este una culturală: pe de o parte pentru că icoanele au şi o astfel de importanţă, pe de altă parte pentru că, într-o societate ca a noastră, cu un evident deficit de modernitate, a asimila organic ideile şi procedurile statului laic presupune un proces îndelungat, nu un decret administrativ. Iar multele referiri la spaţiul public trebuie să pornească de la realitatea acestuia, nu de la definiţia sa ideală din manual: "E firesc că spaţiul public al unui popor care e în proporţie de 85% ortodox arată într-un fel diferit de cel al unui popor care este 99% islamic şi cu totul altfel decît cel al unui popor compus în proporţie de 88% din atei. Or, chiar asta mă tem că reprezintă demersul dlui Moise: o plîngere administrativă împotriva firescului." (Sever Voinescu, "Iconoclaştii epocii Băsescu", în Cotidianul, 30 noiembrie 2006) Pe acest fundal zgomotos al vorbelor mari şi al principiilor fundamentale, în care concentrarea pe semnificaţia pur religioasă a icoanelor a deturnat în bună parte discuţia, punctele de vedere echilibrate şi argumentate altfel decît după logica taberelor au trecut aproape neobservate, deşi atrăgeau atenţia tocmai asupra semnificaţiei culturale a icoanelor: "Sfîntul Gheorghe omorînd balaurul are ceva de basm care consună cu vîrsta puştilor. Maica Domnului cu pruncul în braţe e un arhetip benign, liniştitor. Eu, personal, dac-aş fi iarăşi copil (ortodox, evreu, musulman sau animist), nu m-aş simţi prejudiciat într-o clasă unde pe pereţi, între planşele cu Vaca şi Porcul, alături de tabelul lui Mendeleev şi de o strofă din Luceafărul, s-ar afla şi o icoană frumoasă, pictată cu gust. De ce nu, în definitiv? Lucrurile de acest fel trebuie privite cu calm şi înţelepciune, cu toleranţă şi cu simţul umorului. Aplicarea oarbă a unor principii nu duce nicăieri. Dacă tot sînt în clasă icoane, dacă sînt discrete şi nu în exces, lăsaţi-le aşa. Ele nu fac cine ştie ce bine, dar măcar nu fac rău nimănui. Scoaterea lor, dimpotrivă, ar învrăjbi oameni care pînă atunci nici n-ar fi observat problema." (Mircea Cărtărescu, în Jurnalul naţional , 19 decembrie 2006) Pînă la urmă, militanţii pentru eliminarea icoanelor din clase, în ciuda bunei intenţii de a evita o posibilă discriminare, merg pe o logică a separării (a Statului de Biserică, dar şi a credincioşilor de atei, a ortodocşilor de cei care aparţin altor religii), în speranţa că astfel fiecare îşi va păstra identitatea şi opţiunile. De fapt, problema nu se poate rezolva acceptabil pentru toată lumea (inclusiv pentru cei care cred) decît pornind de la o logică a convieţuirii. În afara ei, nu mai rămîne loc pentru nici un fel de reglementare. Sau poate doar pentru o soluţie radicală, propusă de Bogdan Enache pe un site liberal: desfiinţarea învăţămîntului public. Dacă vor fi numai şcoli private, fiecare va pune pe pereţi ce va dori (Bogdan Enache, "Stînjeneala religioasă a şcolilor publice", http://liberalism.ro/ wordpress/index.php/2006/11/24/stanjeneala-religioasa-a-scolilor-publice). "Ca-n Europa." Care Europa? Un argument puternic al celor care propun eliminarea icoanelor din şcoli este necesitatea ca România să adopte modelul statului laic european modern. Explicit sau implicit, termenul de referinţă principal a fost Franţa. În Europa însă există, de la o ţară la alta, modalităţi diferite de a reglementa raporturile dintre Stat şi Biserică (şi, în consecinţă, de a trata subiectul particular al afişării simbolurilor religioase). Cîteva exemple şi cazuri sînt rezumate chiar în Hotărîrea nr. 323 a CNCD referitoare la petiţia profesorului buzoian. Aşadar, nu poate fi făcută o comparaţie cu "Europa" generică. În Germania, situaţia este diferită de la un land la altul în privinţa afişării simbolurilor religioase (v. Stephanie Baumann, "Tolérance

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Răzvan Lucescu, „îngropat“ în bani: suma primită de la magnatul grec, patron la PAOK Salonic
La 55 de ani, fiul legendarului „Il Luce“ și-a câștigat reputația de tehnician de elită prin rezultate impresionante. Titlul pe care l-a cucerit cu PAOK, pentru a doua oară, confirmă această realitate.
image
Experiența copleșitoare a doi români printre tătarii din Rusia. „România? Fantastică țară!” VIDEO
Cristi și Ralu, doi cunoscuți vloggeri români, au ales să meargă în Rusia, dar nu oriunde. Cei doi au ajuns la Kazan, capitala Tatarstanului, iar experiența lor a fost una copleșitoare
image
Vârsta de pensionare se va modifica la fiecare 3 ani. Cum pot ieși femeile mai devreme la pensie
Un articol din noua lege a pensiilor, care intră în vigoare de la 1 septembrie 2024, prevede că vârsta de pensionare se va modifica la fiecare 3 ani.

HIstoria.ro

image
Războiul aerian împotriva Germaniei
Pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a întors în favoarea Aliaților atât în Europa, cât și în Pacific. Informațiile ULTRA au jucat un rol extrem de important în războiul aerian deasupra Germaniei.
image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.