Focul ecranului și interfața lumii
M-am plictisit. De ecranul-interfață. Cel de televizor de mult e stins, așa cum o mai fac și alții în ultimii ani. Mai greu e să le stingi pe toate celelalte, din oraș, metrou, autobuz, avion, din sălile de clasă și de operații, din muzee și de unde mai vrem. Omniprezența ecranelor – un titlu minunat de carte, dar probabil trebuia scrisă în anii ’70-’90 ai secolului trecut (cum probabil a și fost). Acum e doar metaforă tocită. Saturația ecranelor deja sună mai contemporan. Dar pentru ce?
Ar fi destul de greu să ne închipuim o lume funcțională fără aceste permanente ecrane, care nu mai sînt de multă vreme doar medii de redare pasivă a reprezentării. Au devenit medii de interacțiune (parcă văd cum atingi ecranul tactil al telefonului să derulezi textul în jos, pentru asta împingînd degetul în sus), medii de comunicare socială și memorie personală, medii-interfață pentru mijlocirea existențelor noastre în lume. Depășind piatra, tăblița, papirusul, pergamentul și hîrtia, ecranul face posibile viețile noastre de ființe cuvîntătoare, agenți care semnifică (aproape) tot ce văd, aud, simt. Puterea lui formativă este mare indiferent de etapă și experiență – copiii se joacă de la vîrste fragede folosind ecrane inteligente, bunicii stau cu orele în fața televiziunilor bombastice, ceilalți cumpărăm, iubim și ne vindem prin ecrane. Chiar și în realitatea virtuală, unde stai cu ochii în ecran la propriu. Ochiul a ucis de mult urechea, observa și McLuhan, dar acest fratricid nu aduce neapărat o viață mai bună. Nu ne mai sperie forța naturii, pe care o simțeai prin auz, înfricoșător sublim al furtunii sau mării mugind, dar ne afundăm în false crezăminte induse vizual și stăm vrăjiți în fața focului permanent al ecranului. Focul l-a făcut pe om să o ia mai repede pe cărările evoluției, pentru că deodată noaptea a devenit luminoasă, frica a scăzut, prădătorii s-au temut, vegherea a fost posibilă. Acum ecranul, pe care fiecare îl avem în buzunarul său, reia, modificînd-o, funcția focului. Lumina sa te ajută „să vezi” adevărul (adică să crezi multe dintre cele ce citești, fără fundament), să îndepărtezi singurătatea sau să te izolezi cu succes de ceilalți (nu din plictiseală stăm cu ochii-n ecran în spațiile publice), să te orientezi (de unde și incapacitatea crescîndă de a mai citi poziția soarelui sau semnele naturii), să nu-ți mai fie frică. Ce-i drept, un ecran pornit, din care iese o lumină și uneori se aud voci, poate fi simulacrul perfect, care astfel e mai real ca realul (ar zice metafizicienii puțin dubioși), de tovarăș de drum, păzitor sau simplu far călăuzitor astfel încît să nu-ți mai lovești degetele de marginea patului. Navigăm prin viață cu aceste ecrane, dar sîntem oare pregătiți să le cîrmuim? Și să le recunoaștem supra-vegherea?
Nu pare. Și nici în cazul simienilor, din ordinul nostru de primate evoluate, care sînt pur și simplu fascinate de ecrane, după cum o arată diverse experimente și expuneri (uneori involuntare). Mai mult, pare că mamiferele în genere au o relație bună cu imaginea reprezentată și pot folosi ecrane (atît pur vizuale, cît și tactile) să transmită diverse stări mentale pe care le au. Astfel, naturalețea cu care copiii speciei noastre le folosesc, navigînd intuitiv prin ele, nu e vreun mister. Și nici o formă de demență disimulată, cum se lansează în speculații unii psihologi sau psihiatri. Neintenționat, de la foc încoace, evoluția ne-a adus aici, adaptabili unei lumi pline de semnale luminoase. Desigur, e vorba de o adaptare, nu de o ameliorare. Expunerea la astfel de ecrane nu poate fi lăsată la voia întîmplării. Așa cum copiii nu ar trebui să se joace cu focul. Și, în genere, nimeni care nu e pompier. A controla ecranele în mod benefic, chiar virtuos, rămîne încă un deziderat, chiar și atunci cînd ai la dispoziție telecomanda și butonul de închidere. Nu poți naviga prin lume cu un ecran închis (și nu mă refer doar la a te orienta în spațiu), dar nu avem încă destulă disciplină-în-obișnuință să nu ne lăsăm capt(iv)ați, vrăjiți. Nu e doar limitarea cognitivă umană în joc, ci și meșteșugul de design care aplică principiile captologiei, aspirării atenției.
Obosim mai repede folosind ecranele-interfață, mai ales ochii. Dar care sîntem acești „noi” și cu ce comparăm situația noastră? Cu o lume care avea un ecran unic (al televiziunii de stat, publice)? Cu o lume în care hîrtia era mediul fizic predilect pentru informare și comunicare?
Totuși, m-am plictisit. Aș vrea să reușim mai repede tranziția către alte tipuri de mediere. De exemplu, interfețele sonore, așa cum sînt Siri sau Alexa. Dar, aici, ce se pierde e irecuperabil. Ecranul îți cere să fii hermeneut (amator), să interpretezi semnalele date. Și să ai imaginea de ansamblu. Interfața sonoră nu va face asta, ci ne va amăgi în alte moduri, cu voci duioase, ca-n filmul Her. Ar mai fi interfețele tactile neluminoase, poate chiar tridimensionale – să comunicăm prin obiecte, atunci. Avem deja hîrtia electronică, o suprafață reflectantă, nu emițătoare de fotoni, care nu poate „deturna” creierul așa cum o face lumina albastră. Nu în ultimul rînd, proiecțiile holografice ar putea înlocui ecranul. Dar pînă atunci, ne descurcăm cu ce avem. Concluzia fiind scrisă, așa cum e, salvez și închid documentul, ies din program și sting computerul. Limba de foc a ecranului se stinge, iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!
Constantin Vică este lector la Facultatea de Filosofie și coordonează programul de master Etică aplicată în societate, afaceri și organizații la Universitatea din București (tinyurl.com/master-easao).
Foto: wikimedia commons
