Flacăra

[...]

În noaptea zilei în care fusese cucerit Ierusalimul, domnea în tabăra cruciaților o mare bucurie. Aproape în fiecare cort se sărbătorea cu vin și mîncăruri alese; rîs și zgomot se auzea de peste tot.

Raniero dei Ranieri sta cu cîțiva tovarăși la masă și în cortul său era și mai mare veselie ca aiurea. Se golea pahar după pahar, căci Raniero mai mult ca oricine avea drept să se veselească, fiindcă în ziua aceea dobîndise o mare cinste. În dimineața în care orașul fu asediat, Raniero fu al doilea după Gotfried de Bouillon care urcase zidul și în seara aceea fusese lăudat în fața întregii armate.

Cînd isprăviră cu jaful și cu lupta, toți cruciații îmbrăcară haina pocăinței și cu lumînări aprinse intrară în biserica Sfîntului Mormînt. Atunci Gotfried spusese că Raniero va aprinde cel dintîi lumînarea sa, voind să arate prin aceasta că astfel îl cinstea pentru vitejia sa. Raniero era foarte mîndru de răsplata ce primise. Pe înserate, cînd toți erau în cea mai mare veselie, sosi un bufon și lăutari și nebunul întrebă pe Raniero dacă nu vrea să audă o poveste hazlie. Raniero știa că nebunul era vestit pentru năzdrăvăniile sale și îl lăsă să povestească.

„Odată sta Dumnezeu și cu Sf. Petre în cel mai înalt turn din Rai și se uitau pe Pămînt. Așa de mult era de văzut, că nu mai aveau timp să schimbe nici o vorbă. Dumnezeu privea liniștit, Sf. Petre, însă, mai nerăbdător, cînd bătea din palme de bucurie, cînd își clătina capul de uimire, cînd rîdea, cînd plîngea și se văita. Cînd se înseră, Dumnezeu se întoarse spre Sf. Petre și îl întrebă dacă e mulțumit cu ce văzuse.

– Cu ce să fiu mulțumit? zise Petre necăjit.

– Na, zise Dumnezeu cu blîndețe, credeam că ai să te bucuri de cele ce-ai văzut azi.

Sf. Petre însă nu se putea liniști și zise:

– E adevărat că doresc de ani de zile ca Ierusalimul să fie scăpat din mîinile necredincioșilor, dar după cele ce s-au întîmplat azi îmi închipui că mai bine era să rămîie așa cum era.”

Acum înțelese Raniero că nebunul povestea cele ce se petreceau în ziua aceea și de aceea îl ascultă cu și mai mare atenție.

„După ce vorbi așa Sf. Petre, zise nebunul uitîndu-se ghiduș spre cavaleri, se plecă peste meterezele turnului și arătă pe Pământ un oraș ridicat pe o stîncă singuratică dintr-o vale muntoasă.

– Vezi grămada aceea de cavaleri? Și vezi sîngele care curge pe străzi? Vezi toți prizonierii aceia ținuți goi în frigul nopții și vezi fumul care se ridică peste casele în flăcări?

Dumnezeu nu-i răspunse nimic și de aceea Sf. Petre vorbi și mai mîhnit. El zise că adesea a fost mîniat pe acel oraș, dar tot nu ar fi vrut să se întîmple acolo asemenea grozăvii ca acelea de astăzi. În sfîrșit, Dumnezeu răspunse:

– Totuși, nu poți tăgădui că s-au luptat cu multă vitejie.”

Aici, povestitorul fu întrerupt de aplauzele cavalerilor.

„E, nu mă mai zăpăciți, că nu știu unde am rămas. Sf. Petre îți șterse lacrimile și zise:

– N-aș fi crezut niciodată că pot fi pe lume așa fiare, toată ziua au omorît, au jefuit și nu pricep cum poți răbda așa cruzimi.”

Cavalerii rămaseră cam nedumeriți, dar găsiră gluma îndrăzneață.

– Ce nebunie! E supărat pe noi Sf. Petre?

Altul, însă, zise:

– Taci și lasă să auzim ce a răspuns Dumnezeu...

„Dumnezeu știa că e mai bine să-l lase în pace pe Sf. Petre, că nu era chip să-l domolească. Sf. Petre mai zise că Dumnezeu nu trebuie să le ție parte, fiindcă la urma urmei și-au adus aminte de el și cu picioarele goale și cu cămașa pocăinței s-au dus la biserică. Nici măcar nu e nevoie să vorbim despre acest lucru fiindcă ai văzut ce a fost și aplecîndu-se încă o dată peste metereze zise arătînd spre tabăra cavalerilor din Ierusalim:

– Vezi cum sărbătoresc cavalerii izbînda lor?

Și Dumnezeu văzu peste tot numai mese întinse, cavaleri și soldați care se uitau la dănțuitoarele siriene, paharele pline se goleau într-o clipă și jocurile de noroc erau în toiul lor...”

– Și se auzeau și nebuni care povestesc lucruri neroade, zise Raniero, nu e oare și acesta un păcat?

Nebunul rîse și se uită la Raniero ca și cum ar fi voit să zică: așteaptă că ți-o fac eu.

– Ce mă tot uluiți mereu? Un nebun uită repede ce vrea să spună.

„A, da! Sf. Petre întrebă pe Dumnezeu foarte aprins dacă cumva crede că poporul acela îi face mare cinste. Dumnezeu a trebuit să răspundă că nu crede.

– Mai înainte au fost bandiți. Bandiți și tîlhari sînt și azi. Mai bine nu le ajutai în ce au făcut, căci nu se va alege nimic bun.”

– Ia ascultă, zise Raniero cu un ton aspru...

Nebunul voia să încerce cît putea fi de îndrăzneț la vorbă și cît îl puteau răbda cavalerii și de aceea povesti mai departe.

[...]

(fragment din volumul Povestiri despre Isus de Selma Lagerlöf, Editura Universal Dalsi, 1996, traducere de Victoria Mirea Persson)

Foto: wikimedia commons