Finalitatea organizației de cursă lungă

În 1994, Mark Cook, un ofițer în rezervă din armata Marii Britanii, a citit despre situația disperată în care se afla un grup de copii care se lupta să supraviețuiască în orfelinatul cel mai mare din Sarajevo, în mijlocul războiului din Bosnia. I-a povestit și soției sale Caroline despre aceasta și în doar cîteva săptămîni au aranjat să zboare la Sarajevo pentru a vedea ce pot face ca să ajute.

Cînd au văzut orfelinatul Bjelave pentru prima oară, clădirea era într-o stare îngrozitoare, pentru că fusese bombardată în timpul luptelor duse în apropiere. Copiii și tinerii care trăiau acolo își duceau zilele cum puteau, părăsiți de toată lumea și lăsați să caute hrană în gunoaie. Un jurnalist străin a descris orfelinatul ca fiind „cel mai sinistru loc din Sarajevo, după morgă“.

Odată întorși în Marea Britanie, Mark și Caroline au hotărît că trebuie să pună bazele unei fundații prin care să-i poată ajuta pe acei copii ai nimănui. Inițial au strîns fonduri pentru reconstrucția orfelinatului și pentru dotarea lui corespunzătoare. Dar, pe măsură ce clădirea renovată arăta tot mai bine, cei doi au observat consternați că starea copiilor nu părea să se îmbunătățească aproape deloc. Același lucru l-au descoperit și în alte orfelinate în care au încercat să le ofere copiilor condiții mai bune de trai. Peste tot pe unde mergeau, cei doi auzeau doar rugăminți disperate: „Ajutați-mă să-mi găsesc familia“. Iar atunci cînd îi întrebau pe copii ce-și doresc cel mai mult, răspunsul pe care-l primeau cel mai des era: „Pe cineva care să mă iubească“. După ce au stat de vorbă cu mai mulți psihologi, și-au dat seama că orfelinatul nu este locul potrivit în care un copil să crească, departe de dragostea și afecțiunea pe care doar o familie sau un mediu cît mai apropiat de cel familial i-o pot oferi.

Orfelinatele nu lasă loc pentru afecțiune. Ele sînt niște fabrici de făcut oameni mari în care copiii sînt un fel de materie primă, care trebuie doar depozitată, hrănită, spălată, disciplinată și, în cele din urmă, strunjită grosolan în copia palidă a ceea ce ar trebui să fie un adult funcțional. Locul copiilor abandonați nu este în instituții care le schilodesc copilăria și care-i fac să se simtă cu adevărat ai nimănui.

Atunci, Mark și Caroline au luat o decizie drastică: au hotărît să schimbe misiunea fundației pe care o înființaseră. Și-au propus să schimbe din temelii sistemele de protecție a copilului care se bazează pe existența orfelinatelor și să închidă aceste instituții anacronice o dată pentru totdeauna. Astăzi, „Hope and Homes for Children“ derulează programe pentru reformarea sistemelor instituționalizate de îngrijire a copilului și pentru prevenirea abandonului în 30 de țări din Europa, Africa și America de Sud, prin filialele proprii sau prin organizațiile partenere.

În România, fundația și-a început proiectele în 1998, cînd Mark și Caroline au venit în Maramureș și au vizitat „Leagănul“ din Cavnic. Văzuseră deja destule grozăvii, dar parcă nici una nu-i pregătise îndeajuns pentru cea cu care aveau să se confrunte aici. „Ceea ce am descoperit acum douăzeci de ani în România ne-a șocat, ne-a îndurerat și a avut un impact profund asupra vieții noastre de atunci încoace“, povestește Mark. Însoțiți de Ștefan Dărăbuș, un student la Litere, aflat în ultimul an de facultate, cei doi au pășit într-o încăpere aflată la etajul superior al spitalului din orașul Cavnic. Acolo au descoperit 60 de bebeluși de care nu se ocupa nimeni. Cînd își amintește, pe fața brăzdată a bătrînului colonel se citește și astăzi oroarea: „Stăteau întinși în tăcere în pătuțuri, acoperiți de propriile dejecții. Imaginea asta ne-a dat fiori și ne-am dat seama că trebuie neapărat să-i salvăm. Aceasta a fost scînteia care ne-a împins pe drumul dezinstituționalizării.“

Caroline le-a spus atunci soțului ei și lui Ștefan că visează să închidă toate orfelinatele din România. Cei doi, mai pragmatici, i-au spus că e puțin probabil să reușească, dar asta nu i-a împiedicat să facă un plan și să se apuce de treabă. Pentru început, și-au propus să le închidă măcar pe cele mai odioase, care aduceau mai degrabă a lagăre și pușcării decît a instituții de creștere a copiilor. Un an mai tîrziu, fundația reușea să pună literalmente lacăt „Leagănului“ din Cavnic, un lacăt care închide și astăzi poarta acelei instituții de tristă amintire.

Din 2001, „Hope and Homes for Children“ s-a înregistrat ca fundație de sine stătătoare în România, constituită în conformitate cu legea română, cu misiunea, deloc ușoară, de a reforma sistemul de protecție a copilului din România. Pentru început, organizația s-a concentrat pe închiderea instituțiilor de tip vechi și pe înlocuirea sistemului instituțional de protecție a copilului cu un sistem care se bazează pe conceptul familial.

N-a fost un drum ușor, pentru că nu poți face reforma unui sistem de stat fără sprijinul autorităților, iar bunăvoința lor este o resursă care se obține greu și se pierde ușor. Dar Ștefan Dărăbuș, devenit între timp director al fundației, a construit o echipă de oameni nu doar inimoși ci și suficient de buni diplomați ca să poată lucra cu consilii județene, cu consilii locale, cu servicii publice de protecție a copilului, cu autorități naționale și cu ministere de resort, astfel încît reforma visată de Mark și Caroline să poată merge mai departe.

În cei douăzeci ani de activitate în România, „Hope and Homes for Children“ a închis 56 de instituții de tip vechi de protecție a copilului, a construit 105 case de tip familial, a scos 5444 de copii din orfelinate și a ajutat 30.500 de copii să rămînă alături de familiile lor.

Acum zece ani, am avut privilegiul să aflu despre această organizație de la regretata Prințesă Marina Sturdza, sub patronajul căreia „Hope and Homes for Children“ s-a aflat încă de la bun început. Am fost impresionat de munca titanică depusă de echipa lui Ștefan și mai ales de bătaia lungă a misiunii lor. „Specialitatea“ mea, la acea dată, erau dezvoltările explozive, campaniile naționale, sprinturile organizaționale. Spre deosebire de proiectele în care eram eu angrenat, „Hope and Homes for Children“ părea angajat într-un ultramaraton cu un singur competitor și, în același timp, coechipier: statul român. Ștefan era perfect conștient că rezultatele la scară națională urmau să apară mai tîrziu, dar așteptarea nu părea să-l demoralizeze, ci, din contra, să-l motiveze și să-l facă să-și vadă de treabă cu și mai multă hotărîre. Întîlnirea aceasta, care m-a pus pe gînduri și care a dus la o lungă prietenie cu Ștefan, a fost unul dintre cele mai de preț daruri pe care mi le-a făcut Marina.

În scurta perioadă pe care am petrecut o, cîțiva ani mai tîrziu, la Comisia Europeană, m-am ocupat, între altele, de strategia europeană de dezinstituționalizare și am fost fericit să văd că România începe să fie dată de exemplu altor țări pentru felul în care trebuie închise vechile instituții de creștere a copilului sau de îngrijire a vîrstnicilor. Este rezultatul neîndoielnic al tuturor acestor ani de muncă asiduă a unei echipe care a reușit, cu multă tenacitate și infinită răbdare, să producă reforma unui sistem național.

Cînd m-am întors de la Bruxelles, mi-am reluat proiectul antreprenorial, dar am acceptat să mă ocup și de strategia de comunicare și fundraising a „Hope and Homes for Children“ în România pentru că am vrut să pun umărul la ceea ce cred că va deveni una dintre cele mai de succes povești de transformare a României contemporane. Anul acesta am avut bucuria să-i invit pe scena Ateneului Român pe Mark și pe Caroline Cook la aniversarea celor două decenii de existență a fundației. Nu cred că a mai rămas cineva cu ochii neînlăcrimați în sală atunci cînd Mark a evocat amintirea Prințesei Marinei Sturdza, care ne a adus pe toți, de fapt, laolaltă. În încheierea discursului, Mark și-a mai privit o dată soția și ne-a spus: „Caroline visa să închidă toate orfelinatele din România. Pare de necrezut, dar în curînd visul ei va deveni realitate.“ 

Dragoș Bucurenci este director de dezvoltare la „Hope and Homes for Children“.