Fericit cel care ca Manole…
Furtuna din paharul meu de apă a pornit, săptămîna aceasta, de la o notificare avocățească – cine ar fi crezut? Un comunicat prin care o mare televiziune, PRO TV, soma jurnaliștii – toți jurnaliștii din principalele redacții din țară – să nu care cumva să scrie despre „presupusa existență a unor cazuri pozitive de COVID-19 în rîndul salariaților și/sau colaboratorilor subscrisei ori membrilor familiilor acestora”. O zi mai tîrziu, aceeași televiziune anunța însă că, „din păcate”, cîțiva dintre angajații săi au fost confirmați ca fiind infectați cu COVID-19.
Somația PRO TV avea multe păcate (ca să ne menținem la temă), de unde și furtuna de care vorbeam. Întîi de toate, utiliza o legaleză de esență tare, curat meșteșug de intimidare. Să vă abțineți de la divulgare, scria o companie de media altor companii de media. În caz contrar, măsuri necesare și autorități competente se vor abate asupra nefericiților neascultători, care se vor zbate în furci întru acoperirea prejudiciului. În al doilea rînd, notificarea cu pricina interzicea jurnaliștilor să abordeze, ab initio, un subiect. Cei care au o cît de vagă idee despre libertatea de exprimare știu că astfel de interdicții sînt apă de ploaie, în cel mai bun caz, fiind ele fără nici un fel de putere juridică, atunci cînd vin de la oricine altcineva decît de la judecător. În cel mai rău, sînt parte din arsenalul regimurilor totalitare – de stat sau corporatiste – care doresc să țină sub obroc teme sensibile. Pîrdalnicul de Internet a făcut însă ca obrocul să devină transparent și șovăielnic, astfel încît cu greu ți-ai mai putea imagina azi „liste negre editoriale”, cu subiecte tabu, precum acelea pe care guvernul ucrainean le trimitea în redacții în fiecare zi. Este cu atît mai ciudat să vezi astfel de întîmpinări venind din partea unei case de media, care, prin obiectul ei de activitate, asta face, din asta trăiește: transpune în realitate/monetizează principiul libertății de exprimare. În al treilea rînd, ipocrizia notificării este și ea de domeniul „păcatului”. Avocații PRO TV invocau întru spăimoșarea celor degrabă dezvăluitori de COVID-19 argumente care țineau de date personale, viață privată și drept la propria imagine. Toate perfect legale, dar care strepezeau dinții celor care se mai uită uneori la programele de divertisment ale postului, ale celor care se vor fi uitat la transmiterea în direct a super-distracției de la mare, la care au luat parte și unele dintre vedetele PRO TV, fără de cuvenita distanțare socială și unde, se presupune, a avut loc și contaminarea.
Și atunci se naște întrebarea: dacă textul are atîtea păcate, care este meritul său? De ce a fost trimis? Ce urmărea? De ce atîtea riscuri? Răspunsul e simplu: compania dorea să își protejeze imaginea. Căci ăsta este rolul departamentului de Relații Publice: să prezinte compania în lumina sa cea mai favorabilă. O dorință legitimă, atît timp cît mijloacele folosite sînt legale și, la casele cu pretenții, și etice. Dar acțiunea PRO TV merge mai departe de simpla protecție cosmetică a imaginii sale. Pentru că postul nu a negat existența cazurilor respective, ba chiar le-a confirmat în ziua următoare. Ceea ce au urmărit avocații și PR-iștii PRO TV a fost controlul narativului pe un subiect dat. Pentru că cel care controlează narativul creionează percepția publică a acelui subiect. Și o percepție publică suficient de… mă rog, publică devine lesne realitate. În esență, compania și-a dorit ca și în ceea ce privește viața sa corporatistă să ne șlefuiască o realitate dezirabilă.
Ne-ar fi lesne să zicem că așa este PR-ul, mai paternalist, mai teritorial, mai degrabă înclinat la protejarea asset-ului. Și că nu ar trebui să comparăm atitudinea avocaților cu munca jurnaliștilor. Doar oare jurnaliștii nu fac și ei același lucru? Nu controlează narativul pentru a ni-l servi apoi la/ca știri?
De bună seamă, unul dintre cele mai puternice mituri în mass-media este cel al jurnalistului obiectiv. Cel care vede jurnalistul în centrul lucrurilor, analizîndu-le cu un ochi rece, impersonal, lipsit de emoții și redîndu-le fotografic, pentru ca publicul să le umple cu propriile raționamente și judecări de valoare, formîndu-și astfel opinia informată ce îi va determina acțiunile. Nimic mai fals – și nu vorbim aici de înșelăciune, ci de o proiecție idealizată a meseriei. Pentru că, înainte de a fi jurnalist, profesionistul de mass-media este și el om. Cu bunele și relele lui, cu propria cultură și busolă morală, cu Weltanschauung-ul lui, cu stereotipiile și pre-judecățile sale, cu zile mai bune sau mai provocatoare. Cînd este pus în centrul faptelor și i se cere să selecteze, să ierarhizeze conform importanței și impactului, să ilustreze faptele, întregul buchet de subiectivități intră în joc și ar fi nerealist să ne așteptăm ca efectul acestora să fie anulat de un set de convenționale reguli profesionale, oricît de solid stăpînite. De aceea și considerăm diversitatea un atu al peisajului mediatic, pentru a asigura cîmp de joc echitabil tuturor acestor elemente de subiectivitate. Ca atare, ceea ce primim noi de la jurnalist, în așteptarea „adevărului”, este o construcție subiectivă, a realității așa cum i-a fost cunoscută acestuia și de calitatea pe care o permit mijloacele sale de interpretare și redare (atît cele biologice, cît și tehnice).
La rîndul nostru, la „primire”, recepționăm materialul jurnalistic cu propriul nostru instrumentar: bunele și relele noastre, propria cultură și busolă morală etc. Găsim în textul ce ne este propus (și numesc aici „text” orice produs mediatic, indiferent de limbaj) doar ceea ce sîntem pregătiți să vedem și să înțelegem, să decodificăm și să acceptăm ca sens. Și astfel decidem dacă validăm textul, dacă îl considerăm adevărat sau nu.
Marea problemă cu adevărul este că nu toți oamenii recunosc același Adevăr. Există oameni care consideră ca adevărat acel enunț care corespunde unei realități demonstrabile prin metode obiective. Alții acceptă ca adevărat acel enunț care nu contrazice sistemul lor de valori și credințe, format în ani de experiențe proprii. Dacă analizăm codurile deontologice ale jurnaliștilor, vom vedea că prima lor loialitate este față de fapte și de demonstrarea acestora cu probe. Ca profesionist, jurnalistul este adeptul adevărului corespondent. Dacă ne uităm la practicile de consum mediatic, vom vedea că majoritatea oamenilor rămîn fideli unei anumite părți a presei, acolo unde își găsesc spațiu de rezonanță pentru ideile, credințele și preferințele lor. Oamenii nu consumă presă pentru a fi contraziși sau a li se demonstra că n-au dreptate sau că sînt „proști”. Se îndreaptă către acele canale care le oferă, sub forma știrilor, încredere de sine și confort. Pe scurt, adevărul lor trebuie să fie coerent cu sistemele lor de gîndire.
Există o permanentă tensiune între teoriile adevărului jurnalistului și publicului, care nu rămîne fără efecte. Putem găsi astfel un posibil răspuns la polarizarea publicului pe marile teme de dezbateri, la invazia de informații false și teorii ale conspirației la care oameni „aparent normali” (cu toate ghilimelele și pentru aparent, și pentru normali) se raliază cu pasiune, cu tenacitate, formulînd argumente care să le permită să se ajusteze la realitatea oferită de acestea. Ca și în cazul celorlalte mărfuri, cît timp va exista o cerere, va exista și o ofertă. Iar informațiile contrafăcute (mă feresc să le spun fake news, pentru că asta le-ar ridica în grad de produse jurnalistice legitime) vor exista atît timp cît cei care le pun în circulație vor reuși să identifice nișa de „adevăr” cu care acestea consonează, publicul care le va accepta ca atare fără să le chestioneze.
Ce ne-a arătat cu precizie criza produsă de pandemia de COVID-19 este cît de mare este bursa încrederii și cît de mulți și diverși sînt jucătorii care concurează pentru atenția noastră. Odinioară broker privilegiat, mass-media este astăzi doar unul dintre mulții care se agită în ring, strigîndu-și zgomotos ofertele. În vremurile deja evident apuse ale lanțului simplu de comunicare, informația esențială venea de la autorități, mass-media o procesa și o disemina, iar receptorul, ignorîndu-și sau confortabil cu statutul de „masă”, o primea și o utiliza cum credea de cuviință. Criza sanitară a intervenit pe fundalul altor două crize paralele, chiar dacă nu complet independente: cea a autorității și cea a presei. Peste tot în lume, încrederea în autorități se erodează. Se diluează încrederea în capacitatea acestora de a gestiona treburile statului, se diluează încrederea în sinceritatea demersurilor lor (și aici discursul anticorupție și-a arătat al doilea, parșiv, tăiș) și, poate cel mai grav, se diluează încrederea în legitimitatea autorității, oricare ar fi ea. La fel se petrec lucrurile și cu mass-media. Internetul a adus cu sine așa-numita „democratizare” a conversației publice. Cînd publicul a avut acces la mijloacele de comunicare în masă – o masă globală, de data aceasta, nu limitată la piața locală, ca în cazul presei tradiționale –, jurnalistul a pierdut din puterea sa de influență, intrînd în concurență directă cu oricine avea o conexiune la Internet. Calitatea informației s-a dovedit un scut insuficient. Volumul și accesul au prevalat. Cînd instituțiile publice au început să își digitalizeze activitatea și să angajeze dialogul direct cu cetățenii, oamenii au căpătat acces direct la informația primară și la ochii și urechile decidenților. Jurnaliștii au pierdut astfel acea cunoaștere ezoterică și acel control asupra practicilor fără de care o ocupație nu poate deveni o profesie. Lucrul acesta se vede atît în erodarea modelului de business al mediilor tradiționale, bazat de publicitate și, pentru presa scrisă, vînzări directe, dar și în scăderea stimei sociale față de meseria de jurnalist.
Credem sau nu, societatea omenească detestă vidul și dezordinea. În spațiile interstițiale lăsate de reglementările formale vor apărea negreșit seturi de convenții și practici informale, care să satisfacă nevoia oamenilor de sistemă. În interstițiile lăsate de carierea credibilității autorităților și mass-media, oamenii își aleg alte sedii ale încrederii, în baza propriilor teorii ale adevărului. Este simplu și, probabil, empowering (nu am găsit încă un echivalent românesc acceptabil pentru cuvîntul ăsta) să îi clasifici pe susținătorii conspiraționiști sau pe cei care dau crezare dezinformărilor drept „proști”. Este simplu, dar profund greșit, căci prostia nu numai că nu explică tot, dar poate masca și fenomene sociale mai grave care se manifestă pe sub radar. În astfel de vremuri de criză și nebuloasă, oamenii caută lideri și ancore, proiectează protecții și raționalizează frici, iar numărul tot mai mare al celor care se ridică împotriva narațiunii oficiale – țineți minte cum eram invitați să nu consumăm decît (oximoronice) „știri oficiale”? – ne spune de fapt că autoritățile – cele publice, cele politice, cele epistemice deopotrivă – pierd teren în favoarea unor lideri informali care livrează securitate.
Nicicînd ca în ultimele luni nu am văzut o decădere mai pronunțată și mai vocală a prestigiului jurnaliștilor. Eticheta de „tonomate” sau „vîduți/plătiți” li se aplică aproape automat tuturor, fără discriminare. Oamenii se întrec în a critica munca jurnaliștilor, explicîndu-le, public și în termeni extrem de violenți, cum e mai bine să-și facă meseria. „M-am săturat să mă facă lumea prost” îmi mărturisea un jurnalist care, de peste douăzeci de ani, conduce editorial un ziar local. Alții se mîndresc – da, acesta este cuvîntul – cu retragerea lor din lanțul trofic mediatic: n-am mai deschis televizorul de un an, nici n-am televizor în casă, știrile mă agită, oricum nu servesc la nimic.
Critica adusă – nu fără temei adeseori – prestațiilor jurnalistice este, însă, un semn de sănătate. La începutul anilor 1990, presa din România se bucura de un indice de credibilitate de peste 80%, oarecum înspăimîntător dată fiind calitatea jurnalismul din anii de început ai democrației. Soluția la situația actuală, de disoluție a credibilității, nu este mai puțină media, ci dimpotrivă. Un consum din surse diverse, timp mai mult investit în verificare, o capacitate sporită de identificare a greșelilor oneste sau a derapajelor controlate, un sprijin fățiș – prin consum, prin distribuție, prin finanțare – al produselor jurnalistice cu merit.
Pentru a-și recăpăta vigoarea, jurnalismul are nevoie de o masă critică de public educat media. Unul care să fie capabil să deconstruiască realitatea înfățișată de jurnalist și, cu spirit critic, să o aprecieze ca atare. Jurnalistul nu poate deveni mai bun în profesia sa dacă nu își asumă destinul Meșterului Manole: ce ziua construiește, publicul deconstruiește. Această permanentă construcție a realității mediate sub presiunea unui public exigent, nu doar cîrcotaș, este adevărata operă a jurnalistului. Ana de jertfă nu există.
Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.
