Există un duşman al adevărului mai mare decît minciuna?

O cărţulie mică şi elegantă, cartonată, legată în pînză de in de culoare vişinie, numărînd în traducere germană nu mai mult de 73 de pagini, dă un răspuns cît se poate de exact şi de brutal, în acelaşi timp, insidioasei întrebări. Da, un astfel de duşman "absolut" al adevărului există "într-adevăr"... şi el se numeşte... bullshit! Cine îşi închipuie că doar răsfoind Oxford English Dictionary va afla motivele pentru care filozoful Harry G. Frankfurt şi-a intitulat astfel eseul despre "discursurile practic cel mai îndepărtate de adevăr" va fi dezamăgit. Cum este posibil ca "balivernele", "vorbele goale", "trăncăneala", "palavrele", "bla-bla"-urile, "tîmpeniile", "non-sensurile", "inepţiile", "braşoavele", "gogoşile", "rahaturile", "ciorile vopsite", "mistificările" (acestea fiind sinonimele parţiale ale vocabulei bullshit) să fie mai grave decît minciuna? Incitanta nedumerire fundamentează eseul lui Harry G. Frankfurt, o scriere de filozofie a limbajului redactată în urmă cu două decenii, reeditată recent în volum în Statele Unite şi în Germania, în traducere. Succesul neaşteptat la publicul larg îl face pe autor să-şi ridice sprîncenele a mirare, deşi el ştie prea bine de ce volumaşul elegant, cu un titlu atît de vulgar, s-a vîndut din primele zile în mii de exemplare. De vină este în primul rînd un anumit "prezent" politic. Harry G. Frankfurt, născut în Germania, emigrat în Statele Unite, profesor la celebre universităţi americane (Oxford, Yale, Princenton), sugera el însuşi într-un recent interviu această explicaţie, completînd-o cu o constatare "subversivă": publicul cititor, supraalimentat zilnic cu tot felul de "minciuni", are o "mare poftă de adevăr". Pentru a o potoli, filozoful în vîrstă de 76 de ani, devenit peste noapte copilul răsfăţat al mass-media, le pune contemporanilor la dispoziţie un minitratat logico-filozofic, desigur mult mai puţin pretenţios decît cel al lui Wittgenstein, dar tributar acestui spiritu rector al filozofiei analitice a limbajului. Punînd degetul pe rană deja de la prima pagină, Frankfurt observă că una din trăsăturile dominante ale culturii noastre o reprezintă "abundenţa" bullshit-ului la care fiecare dintre noi îşi aduce obolul, în pofida convingerii că poate identifica fără a greşi toate "jumătăţile de adevăr", "mistificările", "neadevărurile" şi că se poate feri de ele. Or, tocmai larga răspîndire a bullshit-ului, un fenomen amorf, retractil la întrebările clare, incompatibil cu răspunsurile univoce pare a fi cea care a zădărnicit elaborarea unei teorii. Dar este oare posibilă o "teorie a bullshit-ului"? Şi la ce ar sluji ea? În căutarea unei schelării care să faciliteze edificarea teoriei, autorul apelează mai întîi, fără prea mult folos, la celebrul dicţionar al limbii engleze deja pomenit, apoi la scrierea lui Max Black The Prevalence of Humbug. Din aproape în aproape se conturează, deduse din trăsăturile fundamentale ale Humbug-ului (non-sens, prostie, coţcărie, excrocherie, impostură, fabulaţie) şi portretul, deocamdată robot, al bullshit-ului: "reprezentare la limita minciunii a unor gînduri, sentimente sau atitudini, prin cuvinte şi gesturi exagerate, înşelătoare, mistificatoare". Fundamentală este în ansamblul demonstraţiei, pe care Frankfurt o face situarea la limita minciunii a ceea ce este sau ar putea fi bullshit. Sfera politicii pare a favoriza proliferarea acestuia - crede filozoful american într-un interviu acordat publicaţiei Welt am Sonntag, explicînd concomitent şi de ce Bush l-a învins pe Kerry: fiindcă a fost un bullshitter mai talentat decît rivalul său democrat. Oprindu-se asupra discursurilor oficiale, de felul tradiţionalei alocuţiuni prezidenţiale cu ocazia Zilei Naţionale a Americii, de pildă, text în care abundă cuvinte ca "glorie", "onoare", "patrie" (termeni care se regăsesc curent în discursurile propagandistice), filozoful face o observaţie foarte interesantă referitoare la "modul de producţie al bullshit-ului": pentru orator este mai important ce cred oamenii despre el decît despre adevărul (veracitatea şi veridicitatea) spuselor sale. În căutarea unei definiţii şi mai exacte a obiectului său de studiu, autorul îşi aminteşte că Wittgenstein ar fi mărturisit că un vers din Longfellow (ale cărui poeme tîrzii nu sînt lipsite de un anumit suflu patriotic) ar putea să-i slujească drept deviză: "în vechime, meşterii elaborau cu cea mai mare grijă pînă şi detaliile infime, aproape invizibile ale operei, căci zeii erau pretutindeni". (Interesant este - ceea ce autorul nu observă - că potrivit unei zicale germane, diavolul este cel care s-ar ascunde în detalii...) Wittgenstein aprecia aşadar la vechii meşteri conştiinţa lucrului bine făcut care avea pentru ei prioritate absolută, condiţionată de obiectivitate şi disciplină. Rezultă că lucrările făcute de mîntuială, în care detaliile sînt neglijate fiindcă şi aşa nu se prea zăresc, deşi obiectul trebuie să "ne ia ochii", sînt de fapt nimic altceva decît reziduuri, gunoaie, deşeuri. Frankfurt le compară chiar cu excremente (shit). Revenind pe terenul limbajului - de astă dată publicitar - se constată că în pofida tehnicilor savant elaborate de punere "în scenă" a mesajelor transmise consumatorilor, există o componentă ascunsă, ocultă a acestui tip de discurs, ce-i subminează credibilitatea. În demonstraţie reapare Wittgenstein care, ca nimeni altul, şi-a investit energia filozofică în combaterea non-sensurilor, a neglijenţelor şi absurdităţilor din limbaj. Vizitîndu-şi o prietenă căreia i-au fost extirpate amgidalele şi care se plîngea de durere, afirmînd că se simte "ca un cîine călcat de o maşină", Wittgenstein, fără a manifesta nici cea mai mică fărîmă de compasiune, îşi întreabă consternat amica suferindă de unde poate ea să ştie cum se simte un cîine călcat de o maşină... Maestrul fusese complet indignat de indiferenţa faţă de adevăr a bunei sale prietene care a recurs la o comparaţie neverificabilă pentru a da expresie unei stări de disconfort. În această indiferenţă faţă de adevăr întrevede Frankfurt încă una din caracteristicile bullshit-ului, dar ulterior, şi motivul pentru care el este mai grav decît minciuna. Ceea ce din nou se cere demonstrat. Îi vine în ajutor filozofului american, între alţii, un erou al romanului Dirty Story de Eric Ambler, care, copil fiind, primise de la tatăl său următorul sfat: "nu minţi niciodată dacă poţi să o scalzi". A o scălda înseamnă a nu lua prea în serios adevărul, a ieşi din încurcătură fără propriu-zis a minţi. În eventualitatea unei "deconspirări", oprobriul ce cade asupra "impostorului", a "înşelătorului", a bullshiter-ului este mai puţin grav decît cel abătut asupra mincinosului, fiindcă mincinosul nu este indiferent faţă de adevăr, ci îl cunoaşte, îl fixează, pentru a-l putea nega sau camufla. Frankfurt îl cheamă în ajutor şi pe Sfîntul Augustin, care, cu a sa tipologie a minciunii, îi furnizează argumentul final al demonstraţiei. Indiferenţa faţă de adevăr (specifică bullshit-ului) este un păcat mai mare, în plan cognitiv, decît negarea adevărului (prin minciună). Din punct de vedere etic, situaţia este uşor diferită. În planul literaturii de ficţiune, premisele relaţiei dintre adevăr şi minciună sînt cu totul altele, deşi nici beletristica nu este pe deplin ferită de bullshit. Dacă se produce "contaminarea", produsul ajunge în halda subculturii. Cei care se dedau prea intens bullshiting-ului (vizaţi sînt politicienii, în primul rînd) suferă de pierderea simţului realităţii fără a fi neapărat mitomani sau mincinoşi. Perspectiva lor asupra realităţii este panoramică, ei dispun de un spaţiu larg de improvizaţie, de fantezie, dar în sens analitic sînt mai puţin creatori. Bullshit-ul constituie o ameninţare mult mai mare la adresa fundamentelor culturii decît minciuna, chiar dacă aceasta din urmă poate avea efecte catastrofale - avertizează Harry G. Frankfurt. Cînd ne ştim minţiţi, sîntem cuprinşi de furie, ne simţim răniţi, vexaţi. Un politician prins cu ocaua mică poate sfîrşi după gratii. În cel mai bun caz îşi pierde funcţia şi încrederea alegătorilor. Dar un politician care rosteşte bullshit - şi politicienii fac asta în permanenţă - nu riscă aceleaşi pedepse. Este aproape firesc ca politicienii să nu producă altceva decît bullshit - afirma filozoful american într-un interviu apărut în Stuttgarter Zeitung. Bullshit-ul îşi datorează în cele din urmă existenţa spaţiului comunicării şi, în acelaşi timp, incapacităţii noastre reale de a accede totdeauna la adevăr, chiar dacă azi suma informaţiilor, de care dispunem, este infinit mai mare decît ieri sau alaltăieri. Neputîndu-le verifica fiabilitatea şi nici ajunge la sursele lor primare, aceste informaţii contribuie, la rîndul lor, la proliferarea bullshit-ului. Fiecare se simte îndreptăţit să-şi emită propria părere despre ceva, fără să mai fie interesat de funcţia de adevăr a enunţului său. Corectitudinea, în sensul de adecvare la obiect şi respect faţă de realitate şi adevăr, ar putea fi un antidot la excesul de bullshit - dacă nu ar exista un îndreptăţit scepticism postmodern, alimentat de imposibilitatea de a mai accede totdeauna direct la realitatea obiectivă. S-ar putea deduce de aici că lumea este aidoma unui text pe care sîntem liberi să-l interpretăm cum credem de cuviinţă. Dacă bullshit-ul se simte la el acasă în spaţiul public al comunicării, în politică şi publicitate, în conversaţiile de cafenea şi - cum se putea altfel - în presă, lucrurile nu stau cu mult mai bine cînd trebuie să aflăm adevărul despre noi înşine. Afirmaţiile bazate pe cunoaşterea de sine nu sînt foarte solide şi nici nu rezistă la acţiunea corozivă a scepticismului, crede Harry G. Frankfurt la finele provocatoarei sale cărţulii, încredinţîndu-ne consolator şi descurajator, în acelaşi timp, că, dată fiind instabilitatea propriei noastre naturi, pînă şi aspiraţia la idealul sincerităţii absolute, al corectitudinii ar fi... bullshit.