Evlavie şi păruială

Publicat în Dilema Veche nr. 192 din 15 Oct 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

La fiecare Bobotează, aceeaşi scenă în curtea bisericilor bucureştene: o mulţime de oameni care aminteşte de cozile de pe vremuri la Alimentara. Este bătălia - la propriu - anuală pentru apă sfinţită. Ostilităţile se desfăşoară de la manifestări soft, cum ar fi ţipete şi înjurături scrîşnite, pînă la îmbrînceli, ghionturi şi chiar lovituri în cap cu sticlele de plastic, recipiente pentru licoarea binecuvîntată. Periodic, presa transmite ştiri despre adevărate lupte între suporterii şi adversarii cutărui preot din provincie. Chiar şi la funeraliile fostului patriarh, a fost nevoie de jandarmi ca să-i potolească pe dreptcredincioşii care se nevoiau pentru un loc mai în faţă. Ca să nu mai amintim de chelfăneala cu care au fost întîmpinaţi greco-catolici sau baptişti la intrarea în lăcaşele lor de cult, fapt perceput ca tentativă de prozelitism şi sfidare la adresa majorităţii. Ori de încăierările care însoţesc pelerinajele în masă şi praznicele de la mănăstiri, în momentul cînd se dau sarmale. Ortodoxia nu deţine monopolul acestui gen de comportament, dar nu poţi să nu observi că, printre celelalte confesiuni creştine, are o organizare care permite desfăşurarea unor scene precum cele de mai sus. Este întotdeauna amuzant să vezi bătălia surdă pentru un loc în strană, în timpul liturghiei duminicale. După prima oră de stat în picioare, începe o vînătoare de locuri precum în tramvaiul 41 la oră de vîrf: dacă se ridică unul, se reped cinci. Bătrîni şi obişnuiţi ai parohiei, desigur, căci tinerii şi nou-veniţii nu au nici o şansă, nici dacă ar sosi direct de pe masa de operaţie. Uneori, schimbul de locuri este însoţit de replici mai potrivite pentru Piaţa Obor decît pentru Casa Domnului. Curios lucru - tocmai creştinilor care au cea mai lungă slujbă nu li se oferă posibilitatea să se aşeze. Oare devine Dumnezeu mai îndurător cu rugăciunile unui credincios cu picioarele amorţite? Sau, poate, vrea cu orice chip nu numai să-şi chinuiască favoriţii, ci şi să scoată ce e mai rău în ei? De menţionat că se face o singură excepţie de la regula participării la liturghie în picioare: atunci cînd sînt oaspeţi de seamă, ceea ce la noi înseamnă politicieni, oameni de afaceri sau vedete de televiziune. Pentru ei se amenajează rînduri de scaune în faţă, de unde privesc, ca de pe o scenă, lumea care se înghesuie, adesea pelerini veniţi de la sute de kilometri. Ca şi cînd acestora din urmă li s-ar arunca în faţă crudul adevăr: avem nevoie mai mult de puterea şi de banii lor, decît de credinţa voastră, amărîţilor. Altminteri, sau creezi condiţii să se aşeze toţi, ca în bisericile apusene, sau le ceri oaspeţilor de vază să înţeleagă că în faţa divinităţii nu există credincioşi first şi second class. Este un aspect care ţine tot de bun-simţ, iar tonul sfidării lui, după cum se vede, e dat de sus. Cel mai adesea, preoţii şi teologii ne cer să nu cîrtim în faţa manifestărilor de evlavie populară. Dacă avem ceva împotrivă, de vină este nu nefirescul acestor episoade, ci slăbiciunea credinţei noastre. Diavolul ne ispiteşte cu gînduri ticăloase la tot pasul. La urma urmelor, spun ei, mulţimile care au primit pîinile şi peştii din mila Mîntuitorului nu au stat civilizat la rînd. Iar la intrarea în Ierusalim n-au venit cu miile abonaţi la şcoala de bune maniere; se vor fi schimbat destule ghionturi şi acolo. Fiecare se comportă cum crede de cuviinţă şi cum îi e felul, cîtă vreme există credinţă şi nu pluteşte în aer ameninţarea vreunei erezii. Acesta este un fel de a spune, pe şleau, că Biserica nu se ocupă cu cei şapte ani de-acasă şi cu răspîndirea politeţii; acest aspect nu se numără printre sarcinile ei. Misiunea sa este să formeze oameni evlavioşi şi candidaţi la viaţa veşnică. Deşi este de apreciat sinceritatea unei asemenea mărturisiri, rămîne nedumerirea de ce Biserica este amintită printre instituţiile care ar trebui să se ocupe de buna-creştere a copiilor, alături de familie şi şcoală. Şi, cu tot respectul cuvenit, să-ţi pui problema dacă n-ar fi necesare în şcoală - fie şi numai la nivel opţional - mai degrabă ore care să te înveţe cum să te comporţi printre oameni, decît cele de catehizare. Cine vrea să trăiască într-o societate în care credinţa este obligatorie, iar civilitatea - un moft în care cred doar cîrcotaşii? Şi, nu în ultimul rînd, văzînd scenele ai căror actori sînt dreptcredincioşii pe lumea asta, începi să-ţi faci o imagine despre felul în care s-ar putea desfăşura lucrurile în lumea de dincolo, mult mai rîvnită. Dacă un simplu bidon cu apă sfinţită are darul să provoace asemenea învălmăşeală, cîte ghionturi, pumni şi îmbrînceli, înjurături şi blesteme ar fi slobozite cînd mulţimea ar da buluc la poarta Raiului? Probabil Creatorul ar fi pus în situaţia să-şi şoptească în barbă, îngrozit: "Aşa nu se mai poate! Trebuie să chem jandarmii..."

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ebrahim Raisi, ce nu ni s-a spus: cum era poreclit în Iran și de ce regimul a ascuns, inițial, moartea sa
Până să ajungă în fruntea țării, în 2021, Raisi a făcut prăpăd, ca judecător.
image
Dulcele gust al minciunii: cazul Ianis Hagi arată apetitul nostru pentru a ne păcăli singuri
„Prinț“ la noi, un „client“ al băncii de rezerve în străinătate. Cam așa se poate descrie fotbalistul Ianis Hagi în ultimii doi ani. Din păcate, cazul său denotă, de fapt, o problemă mult mai gravă și anume apetitul nostru de a ne păcăli singuri.
image
Platforma de comerț Temu, acuzată de manipularea clienților. Psiholog: Se bazează pe cei care fac acele cumpărături din impuls
Platforma chineză de comerț online Temu este acuzată de asociațiile europene de consumatori că își manipulează clienții prin diverse tehnici, iar aceștia ajung să cumpere produse despre care nu se știe dacă sunt în standarde UE.

HIstoria.ro

image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.
image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi