Evlavie şi păruială

La fiecare Bobotează, aceeaşi scenă în curtea bisericilor bucureştene: o mulţime de oameni care aminteşte de cozile de pe vremuri la Alimentara. Este bătălia - la propriu - anuală pentru apă sfinţită. Ostilităţile se desfăşoară de la manifestări soft, cum ar fi ţipete şi înjurături scrîşnite, pînă la îmbrînceli, ghionturi şi chiar lovituri în cap cu sticlele de plastic, recipiente pentru licoarea binecuvîntată. Periodic, presa transmite ştiri despre adevărate lupte între suporterii şi adversarii cutărui preot din provincie. Chiar şi la funeraliile fostului patriarh, a fost nevoie de jandarmi ca să-i potolească pe dreptcredincioşii care se nevoiau pentru un loc mai în faţă. Ca să nu mai amintim de chelfăneala cu care au fost întîmpinaţi greco-catolici sau baptişti la intrarea în lăcaşele lor de cult, fapt perceput ca tentativă de prozelitism şi sfidare la adresa majorităţii. Ori de încăierările care însoţesc pelerinajele în masă şi praznicele de la mănăstiri, în momentul cînd se dau sarmale. Ortodoxia nu deţine monopolul acestui gen de comportament, dar nu poţi să nu observi că, printre celelalte confesiuni creştine, are o organizare care permite desfăşurarea unor scene precum cele de mai sus. Este întotdeauna amuzant să vezi bătălia surdă pentru un loc în strană, în timpul liturghiei duminicale. După prima oră de stat în picioare, începe o vînătoare de locuri precum în tramvaiul 41 la oră de vîrf: dacă se ridică unul, se reped cinci. Bătrîni şi obişnuiţi ai parohiei, desigur, căci tinerii şi nou-veniţii nu au nici o şansă, nici dacă ar sosi direct de pe masa de operaţie. Uneori, schimbul de locuri este însoţit de replici mai potrivite pentru Piaţa Obor decît pentru Casa Domnului. Curios lucru - tocmai creştinilor care au cea mai lungă slujbă nu li se oferă posibilitatea să se aşeze. Oare devine Dumnezeu mai îndurător cu rugăciunile unui credincios cu picioarele amorţite? Sau, poate, vrea cu orice chip nu numai să-şi chinuiască favoriţii, ci şi să scoată ce e mai rău în ei? De menţionat că se face o singură excepţie de la regula participării la liturghie în picioare: atunci cînd sînt oaspeţi de seamă, ceea ce la noi înseamnă politicieni, oameni de afaceri sau vedete de televiziune. Pentru ei se amenajează rînduri de scaune în faţă, de unde privesc, ca de pe o scenă, lumea care se înghesuie, adesea pelerini veniţi de la sute de kilometri. Ca şi cînd acestora din urmă li s-ar arunca în faţă crudul adevăr: avem nevoie mai mult de puterea şi de banii lor, decît de credinţa voastră, amărîţilor. Altminteri, sau creezi condiţii să se aşeze toţi, ca în bisericile apusene, sau le ceri oaspeţilor de vază să înţeleagă că în faţa divinităţii nu există credincioşi first şi second class. Este un aspect care ţine tot de bun-simţ, iar tonul sfidării lui, după cum se vede, e dat de sus. Cel mai adesea, preoţii şi teologii ne cer să nu cîrtim în faţa manifestărilor de evlavie populară. Dacă avem ceva împotrivă, de vină este nu nefirescul acestor episoade, ci slăbiciunea credinţei noastre. Diavolul ne ispiteşte cu gînduri ticăloase la tot pasul. La urma urmelor, spun ei, mulţimile care au primit pîinile şi peştii din mila Mîntuitorului nu au stat civilizat la rînd. Iar la intrarea în Ierusalim n-au venit cu miile abonaţi la şcoala de bune maniere; se vor fi schimbat destule ghionturi şi acolo. Fiecare se comportă cum crede de cuviinţă şi cum îi e felul, cîtă vreme există credinţă şi nu pluteşte în aer ameninţarea vreunei erezii. Acesta este un fel de a spune, pe şleau, că Biserica nu se ocupă cu cei şapte ani de-acasă şi cu răspîndirea politeţii; acest aspect nu se numără printre sarcinile ei. Misiunea sa este să formeze oameni evlavioşi şi candidaţi la viaţa veşnică. Deşi este de apreciat sinceritatea unei asemenea mărturisiri, rămîne nedumerirea de ce Biserica este amintită printre instituţiile care ar trebui să se ocupe de buna-creştere a copiilor, alături de familie şi şcoală. Şi, cu tot respectul cuvenit, să-ţi pui problema dacă n-ar fi necesare în şcoală - fie şi numai la nivel opţional - mai degrabă ore care să te înveţe cum să te comporţi printre oameni, decît cele de catehizare. Cine vrea să trăiască într-o societate în care credinţa este obligatorie, iar civilitatea - un moft în care cred doar cîrcotaşii? Şi, nu în ultimul rînd, văzînd scenele ai căror actori sînt dreptcredincioşii pe lumea asta, începi să-ţi faci o imagine despre felul în care s-ar putea desfăşura lucrurile în lumea de dincolo, mult mai rîvnită. Dacă un simplu bidon cu apă sfinţită are darul să provoace asemenea învălmăşeală, cîte ghionturi, pumni şi îmbrînceli, înjurături şi blesteme ar fi slobozite cînd mulţimea ar da buluc la poarta Raiului? Probabil Creatorul ar fi pus în situaţia să-şi şoptească în barbă, îngrozit: "Aşa nu se mai poate! Trebuie să chem jandarmii..."