Eu mă apuc de şah

Am o problemă: cum, Doamne iartă-mă, să fac să mă opun invaziei statului în viaţa mea, fără ca: 1) să creadă cineva ("lumea"?) că am ceva de ascuns, 2) că sînt pe felie cu teroriştii, 3) că sînt în gaşcă cu anarhiştii, 4) că pot fi racolată să mărşăluiesc, în sus, pe dealul Mitropoliei, împotriva ocultei iudeo-masonice sau a Antihristului. Căci, cu o oarecare stinghereală, am constatat " cu excepţia notabilă a teroriştilor, care păstrează o rezervă suspectă " că acestea ar fi vocile din dezbaterea publică (şi chiar din acţiunea militantă) în chestiunea "Big Brother" " statul atot-cu-ochiul-trăgător. Problema a fost formulată în termeni oarecum mai tehnici (la propriu şi la figurat) cu ocazia intrării în vigoare (nu a dezbaterii, nu a adoptării " ceea ce spune cîte ceva despre apetenţa noastră pentru dezbaterea reală şi cu posibile efecte; şi-mi mai spuneţi mie povestea aia cu drobul de sare!) a legii privind stocarea datelor de trafic, în ianuarie 2009. Mare zarvă s-a făcut atunci " deşi momentul era tardiv şi lovitura nu fusese tocmai fulgerătoare, din moment ce era vorba despre o directivă europeană pe care germanii avuseseră timp să o şi conteste la Curtea lor Constituţională. A apărut apoi discuţia despre paşapoartele biometrice, apoi cea cu camerele de supraveghere a traficului şi uite-aşa, pas cu pas, am început să nu ne dăm seama că locuim un univers supravegheat, în care nu sîntem nici singuri, nici de capul nostru. Ba, mai mult, contribuim voluntar la instalarea şi buna funcţionare a acestuia. Excesul păzitorilor noştri Românii (ca mai toate naţiile balcano-mediteraneene) au avut dintotdeauna o relaţie ambivalentă cu "viaţa privată". Da, rufele se spală în familie, dar ţolul se aeriseşte pe gard, să-l vadă şi vecinii. Necazurile şi obida se spun vetrei şi focului, dar petrecerile se ţin în uliţă şi tocul de bătaie conjugal se administrează şi în bătătură, spre comunală luare aminte. Acolo unde producătorul şi "legalul" (horribile dictu!) canalelor de televiziune occidentale umblă, cu formulare de accept explicit pentru difuzarea imaginilor, după orice ins care trece prin cadru la o filmare, românul dă buzna în spatele reporterului care înregistrează un stand-up, ca să facă lumii cu mîna. Dar dincolo de raza a ceea ce fiecare dintre noi este liber să numească sfera sa "privată", facilităţile vieţii moderne ne împing să cedăm, chiar fără a ne gîndi prea mult, hălci din intimitatea noastră. Acceptăm cu bucurie cardurile "cu puncte" pentru cumpărături, fără a ne gîndi (mult, puţin, deloc) la faptul că, astfel, obişnuinţele noastre de cumpărare pot fi urmărite, transformîndu-ne în ţinte perfecte (cooperante şi fericite să o facă) pentru săgeţile marketingului. Completăm cu nonşalanţă formularele online de comenzi la domiciliu. Şi frisonez doar puţin şi scurt cînd dispecerele de la compania de taxiuri pe care o folosesc de regulă, cînd îmi aud adresa, întreabă prieteneşte "doamna Ioana?", semn că baza de date (pentru înscrierea în care nu mi s-a cerut şi nu mi-am dat nici un acord explicit) m-a recunoscut şi dă din coadă " şi da, mi se trimite un taxi poate mai repede, poate şi atunci cînd după primele trei apeluri pe staţie, dispecerele s-ar lăsa altminteri păgubaşe. Şi dacă vom cădea de acord, chiar şi doar de dragul argumentaţiei, că "pe nou" consimţim cu uşurinţă la diluarea vieţii noastre private, tot mă voi opune cît voi putea încercării statului de a mă proteja dincolo de propria voinţă. Şi, uneori, împotriva ei. Punctul de inflexiune în paradigma vieţii private este reprezentat de atacurile de la 11 septembrie. Aţi observat că nici nu mai contează anul? Uităm astfel că vorbim de 2001, că s-au scurs aproape opt ani şi că multe dintre temerile, poate legitime atunci, nu s-au materializat, că, odată cu emoţia momentului, ar fi trebuit să se diminueze şi presiunea găsirii răspunsurilor administrative şi legislative vehemente, că ar fi trebuit să ne venim cît de cît în fire (aceea ţîfnoasă, liberă şi cîrcotaşă) după şoc. Lupta împotriva terorismului a devenit, de atunci, un argument forte, aproape imbatabil şi funcţionează cam peste tot în lumea occidentală cu eficienţa mioriticului "ne-a cerut-o Europa!". Adică, se execută. O astfel de atitudine produce încă efecte la nivel de decizii statale şi suprastatale, care au cîteva caracteristici definitorii. Una dintre ele este excesul. Păzitorii noştri, în mare grija lor, întocmesc construcţii legale care uneori rîd în faţă realităţii şi simţului practic. Deja pomenita lege privind stocarea datelor de trafic este doar un astfel de exemplu. Reglementarea ne neagă tuturor prezumţia de nevinovăţie, obligîndu-i pe operatorii de servicii electronice de comunicare să stocheze datele tuturor comunicărilor noastre, că doar-doar ne-om da în fapt ca terorişti, în decurs de şase luni. Dacă încercăm să facem un exerciţiu de imaginaţie " ce înseamnă "toţi", ce înseamnă "toate" comunicaţiile " ajungem la cifre ameţitoare, care ne duc spre ideea că, de fapt, din această decizie trage folos doar industria producătoare de medii de stocare. Căci un terorist cu ceva imaginaţie nu-şi va folosi adresa de acasă pentru a ţine legătura cu tovarăşii lui, ci, mult mai probabil, un calculator "anonim", de Internet café, care cu greu poate fi pus în legătură cu persoana sa. Iar dacă vrem să ne jucăm, putem să imaginăm mici motoraşe de auto-spam (să nu deranjăm pe alţii), care să ne trimită nouă înşine email-uri, vreo 3000 pe zi " să zicem " să aibă oamenii ce stoca. Sau să ne schimbăm telefoanele şi SIM-urile între noi, să vedem cum se descurcă cei care trebuie să pună laolaltă un portret-robot electronic al fiecăruia, compus din "tipul echipamentului", numărul de telefon şi persoană. O victorie a teroriştilor Un alt lucru care a devenit vădit în anii din urmă este cît de subţire este ataşamentul civilizaţiilor noastre faţă de valoarea libertăţilor personale. Libertatea a fost bătută la scor de ancestrala nevoie de protecţie şi am cedat cu uşurinţă dreptul de a face ce vrem în speranţa unei apărări iluzorii în faţa unui rău desenat în tuşe foarte groase. O majoritate de cetăţeni francezi, italieni, britanici, americani şi-au exprimat (prin sondaje), cu relaxare (vinovată, aş spune), susţinerea pentru măsuri care vizau violarea corespondeţei, de exemplu ("ei, să-mi citească email-ul, să fie sănătoşi, oricum nu am nimic de ascuns"). Şi se îndoieşte cineva de sprijinul popular pentru o măsură formulată de genul "Sînteţi pentru menţinerea în arest, pe termen nelimitat, a unui terorist, pînă la definitivarea anchetei?". Reformulată cu bună-credinţă, întrebarea ar fi trebuit să sune: "Sînteţi de acord să fiţi menţinut în stare de arest, pe termen nelimitat, pînă la finalizarea anchetei?". Dar noi sîntem băieţii buni. Întotdeauna am fost şi evident că pe noi nu ne va acuza nimeni, niciodată de nimic " nicidecum de terorism. Ar mai fi de remarcat doar că cetăţenii statelor ex-comuniste s-au opus cu mai multă vigoare unor astfel de abordări, semn că 50 de ani de "big-brotherism" ca politică (şi practică) de stat fac mai mult bine reflexelor democratice decît decadenta libertate considerată garantată odată pentru totdeauna. Scepticismul şi opoziţia esticilor spune, de fapt, şi o altă poveste: cea a neîncrederii în bunăvoinţa statului. Ei ştiu că statele lor i-au trădat, în calitate de cetăţeni liberi, şi se aşteaptă să o mai facă. Nu vor să le dea în păstrare datele lor, pentru că nu ştiu niciodată ce vor face cu ele " şi amintirea colectivă a statului care li se strecura sub pătură, în casă şi în gînd este pentru estici un factor motivant. Încă. Fragilitatea democraţiilor est-europene funcţionează, de data aceasta, paradoxal, în sprijinul reflexului libertăţilor. Şi dacă este să vorbim despre paradoxuri, lupta împotriva terorismului şi limitarea voluntară (sau acceptată) a libertăţilor cetăţeneşti este, la limită, o victorie a teroriştilor. Dacă dorinţa lor a fost să afecteze fundamentele democraţiei de tip occidental şi să ne facă să ne simţim nesiguri în căminele şi ţările noastre " iată, au reuşit. Cu concursul nostru şi pe banii noştri. Şi utilizînd mecanismele democratice împotriva lor însele. Eu, una o să mă apuc serios de şah. O să-mi comand un manual de pe Internet (plătesc cu cardul), o să-mi cumpăr o tablă şi piese " cu livrare la domiciliu (asta dacă nu voi găsi în supermarketuri, de unde le voi putea cumpăra pe puncte de fidelitate), voi chema un taxi pentru "doamna Ioana", voi traversa cîteva intersecţii unde camerele de luat vederi îmi vor reţine, fidel şi cu drag, amintirea trecerii. Cu două telefoane şi cîteva email-uri, ale căror momente şi destinaţii fi-vor păstrate şi ele pentru posteritatea următoarelor şase luni, voi găsi cu siguranţă un partener. Şi ne vom aşeza la soare, în Cişmigiu, în văzul lumii şi vom juca. Căci " spune un autor drag inimii mele " şahul este chintesenţa "meditaţiei de urgenţă", tehnica supremă a celor care sînt nevoiţi să-şi găsească solitudinea în medii aglomerate, populate şi cu mulţi, mulţi ochi şi urechi. Cine joacă cu mine?