Etichetări și emoții, nu date și fapte
Despre „două Românii“ se vorbește de multă vreme, în diverse feluri: una, pare-se, ar fi modernizată, pro-europeană, conectată la lume, iar cealaltă tradiționalistă, nu-tocmai-iubitoare de Occident, izolată între valorile „țărișoarei“. Acești termeni enumerați (prea) succint au variante și variațiuni. Un caz particular interesant îl reprezintă, cred, „disputa“ – pe site-uri, pe blog-uri și mai ales pe rețelele sociale – între „sexo-marxiști“ și „pupători de moaște“. Apărute în siajul unor teme care au agitat agenda publică în ultimii ani și care au fost conectate între ele (drepturile homosexualilor, familia tradițională, pelerinajele la moaștele unor sfinți etc.), sînt în esență două etichetări; sau „name calling“, conform definiției date de Institute for Propaganda Analysis din Washington în 1938. O tehnică de propagandă, cu alte cuvinte. Chiar avem două grupuri sociale (sau orientări, sau curente de opinie) care dezbat, cu argumente, teme de interes public?
În The Harvard Gazette din 21 iunie, Steven Pinker (Johnstone Family Professor of Psychology și un influent intelectual public) este întrebat ce crede că merge rău în lume și ar trebui schimbat. Răspunsul său începe așa: „Prea mulți lideri și influencers, inclusiv politicieni, jurnaliști, intelectuali și universitari, cedează în fața prejudecăților cognitive și evaluează lumea prin anecdote și imagini, mai degrabă decît prin date și fapte“. Căci, spune Pinker, „a conștientiza infirmitatea simplei intuiții umane“, care nu se verifică în fapte și date, „ar trebui să facă parte din înțelepciunea fiecărei persoane educate“. Putem încerca exercițiul de a confrunta cu faptele și datele situațiunea de față? Cine sînt, cîți sînt „sexo-marxiștii“ și, respectiv, „pupătorii de moaște“? De unde vin și încotro se duc? Evident, nu i-a recenzat nimeni, nici un studiu cît de cît așezat n-a încercat să-i definească măcar aproximativ. Dar în spațiul public întîlnim deja destui oameni care „știu precis“ ce sînt. Despre „sexo-marxiști“, unii spun că ar fi exponenții unei noi ideologii progresiste care vor să schimbe lumea prin anihilarea diferențelor dintre sexe, anulînd astfel orice tradiție morală și culturală. Alții, mai conspiraționiști de felul lor, îi consideră sataniști, trimiși ai Diavolului, finanțați de Soros (sau de capitalismul occidental decăzut), dedați orgiilor și coruperii minorilor, care vor să implanteze cipuri în copii pentru a le induce comportamente anormale și a-i controla de la distanță etc. Despre „pupătorii de moaște“, unii spun că sînt habotnici, cu o gîndire de Ev Mediu, ținuți într-un soi de prizonierat mental de Biserică. Alții, mai radicali de felul lor, îi etichetează drept „pupători de cadavre“ și îi acuză că pun piedici modernizării societății care, fără de ei, s-ar fi integrat de mult „în lumea civilizată“, iar faptul că n-am ajuns încă „în Occident“ e cauzat de mîna lungă a rușilor, aflată în spatele Bisericii Ortodoxe Române.
Am cules toate aceste caracterizări de pe Google și Facebook (și poate găsi oricine multe altele). Pe ce se bazează? În nici un caz pe fapte și date, ci pe interpretări ideologice ale unor comportamente, atitudini și fenomene sociale despre care pînă de curînd nu se știa mai nimic, iar de cîțiva ani au devenit foarte prezente în mass-media. Homosexualitatea era condamnată penal pînă acum vreo 15-16 ani, iar acum există Gay Pride; pînă în 1989, în sistemul comunist, mulți oameni își ascundeau (sau măcar nu făceau caz în public de) credința în Dumnezeu, iar acum există pelerinaje și ceremonii religioase abundent mediatizate. Aceste schimbări rapide în peisajul public au generat un iureș de opinii și atitudini (alimentate interesat de unii politicieni sau de unele grupuri de influență, dar stimulate masiv de impactul televiziunii și al Internetului) care au construit două discursuri „în oglindă“: o etichetare dintr-o parte generează o etichetare-pereche din partea cealaltă; un stereotip lansat de colo provoacă un stereotip de semn contrar dincolo. În realitate, lucrurile stau mai nuanțat și mai complex, dar, odată pornite cele două discursuri, nu prea mai pot fi oprite. Degeaba încerci să spui – de exemplu – că există gay credincioși sau adepți ai familiei tradiționale atei; degeaba încerci, de altfel, orice argument rațional: nu prea mai e loc pentru rațiune între două discursuri construite pe emoții. Se ajunge astfel – în mase – la două țesături conspiraționiste care se alimentează una pe cealaltă, făcînd imposibilă o dezbatere normală. Faptele și datele – are dreptate Steven Pinker – rămîn undeva în urmă. Sau pe margine. Căci, în „epoca post-adevăr“, oamenii sînt mai dispuși să se întemeieze pe emoții și pe convingeri decît pe realitatea factuală.
Aș spune, așadar, că „sexo-marxiști“ și „pupători de moaște“ sînt mai degrabă niște figuri ale discursului decît niște denumiri pentru grupuri ori categorii sociale identificabile ca atare. Numai că – se știe – discursul creează realitate. Expresia cea mai clară a acestei realități construite prin discurs a fost organizarea unui referendum despre căsătorie în toamna lui 2018. Atmosfera s-a încins foarte tare atunci, s a militat în fel și chip, dar faptele și datele arată că majoritatea cetățenilor români nu a considerat că merită să meargă la vot.
Dar proliferarea acestor discursuri a mai produs ceva: opinii și atitudini ale unor oameni; unii, desigur, le aveau dinainte, dar alții și le-au format (ori au reflectat la ele) abia confruntîndu-se cu ce aflau de la televizor sau de pe Internet. Există o mai veche teorie a dependenței de mass-media care spune, printre altele, că, în vremuri caracterizate de schimbări sociale și accentuare a conflictualității, dependența publicului de media crește. Cred că se aplică și la noi. Dar epoca noastră e mai complicată decît cea de dinaintea Internetului: „În lumea de azi, există puține amenințări la adresa democrației mai mari decît proliferarea știrilor false și a propagandei“, scrie într-un raport al Consiliului Europei (Information Disorder) din 2017. Convingerile și emoțiile oamenilor pot fi/sînt utilizate și manipulate pentru a induce false teme, pentru a crea adversități între grupuri sociale, pentru a genera pseudo-dispute și mult zgomot public care acoperă probleme mai importante. Nu, nu cad în plasa conspirațiilor ieftine („sexo-marxiștii finanțați de Soros“ vs. „pupătorii de moaște manipulați de Kremlin“), ci doar constat că polarizarea discursurilor a împiedicat o dezbatere serioasă despre cîteva teme importante. De pildă, cred că într-o societate unde violența în familie e încă foarte mare, iar abandonul școlar la fel, ar fi fost necesar, de pildă, să ne întrebăm dacă nu cumva însăși „familia tradițională“ e în dificultate. Într-o societate în care există încă un număr foarte mare de avorturi și un număr foarte mare de mame-adolescente, poate ar fi fost util să ne întrebăm dacă nu cumva aceste fapte și date (iar revin la Pinker, știu) sînt cauzate de o educație sexuală precară. (Dar, pare-mi-se, ideea de a face educație sexuală în școli a fost respinsă de o parte a opiniei publice, care a văzut în asta tot o „conspirație“ a homosexualilor…). Într-o societate ca a noastră, în care valorile tradiționale încă puternic prezente se combină cu o (post)modernizare în salturi și pe apucate, ideea unui program de educație parentală a fost rapid respinsă pentru că unele grupuri și instituții au văzut în el „sexo-marxism“. După cum, cu ani în urmă, tema „predarea religiei în școli“ a atras din partea unor organizații civice nimic mai mult decît un „nu“ categoric (generînd în partea cealaltă un „da“ imperativ, ambele tabere mizînd pe o retorică emoțională); poate ar fi fost mai utilă o discuție despre cum să se predea: acum se predă, cei care nu vor – eventual – fac o cerere și scapă, dar nivelul e, din cîte mi-am dat seama, destul de slab, de catehizare superficială. Or, după părerea mea, studiul religiei i-ar putea ajuta pe copii să înțeleagă mai bine istoria și cultura umanității din ultimii două mii de ani.
Căci să se închine și să spună rugăciuni nu trebuie să învețe la școală, ci acasă și la biserică.
Altminteri, mai mult decît în lumea lui Steven Pinker, în cultura noastră sînt apreciate metaforele, e prețuită exprimarea plastică, iar etichetările (după 50 de ani de comunism și 30 de democrație imperfectă) prind ușor. O să mai vorbim, presimt – Dumnezeu știe cît, vorba ateului –, despre „două Românii“, „sexo-marxiști“ și „pupători de moaște“. Pe bază de emoții și convingeri, nu pe bază de date și fapte.
Mircea Vasilescu este profesor la Facultatea de Litere. Cea mai recentă carte publicată este Cultura română pe înțelesul patrioților, Editura Humanitas, 2018.
