Etica unui altfel de interval

M-a fascinat întotdeauna libertatea pe care o poate oferi intervalul: cîte nuanţe între bine şi rău, între alb şi negru! Însă cînd zona gri se conturează pe tărîmul generos al fiscalităţii, între lege şi fărădelege, nuanţele se îmbracă în cifre care mă revoltă (într-o primă etapă), mă frustrează (de ce şmecherii au aproape mereu cîştig de cauză?!) şi mă nimicesc (da, nimic mai adevărat: totul se petrece în voie, la umbra ocrotitoare a legilor!).

Economia subterană, „hrănită“ de evaziunea fiscală în acest interval, cîntăreşte peste 40 de miliarde de euro. Mult, puţin? Aproximativ o treime din Produsul Intern Brut, de aproape cinci ori mai mult decît banii intraţi în România în 2009 din partea Fondului Monetar Internaţional şi a Comisiei Europene la un loc, de 1,4 ori mai mare comparativ cu rezervele valutare ale Băncii Centrale şi de două ori capitalizarea Bursei de la Bucureşti.

 Practic, din trei lei cîştigaţi legal, unul ia calea economiei subterane şi, fie că ne dăm seama sau nu, tolerăm şi chiar ne facem uneori vinovaţi de această stare de fapt. De cîte ori n-am ieşit din buticul din colţ fără bonul fiscal? De cîte ori n-am ieşit din restaurante sau saloane de frumuseţe fără să sesizăm măcar că nu avem nici o chitanţă în buzunar? Totuşi, agenţii economici sînt obligaţi prin lege (Legea nr. 64/2002 pentru aprobarea OUG nr. 28/1999) să utilizeze aparate electronice de marcat, să emită bon fiscal pentru toate serviciile prestate sau pentru bunurile livrate şi să-l predea clientului. Iată, deci, că etica acestui alt interval care include toate abaterile şi eludările legilor fiscale poate începe chiar din scara blocului, iar respectarea legii ar putea rupe lanţul trofic dintre comercianţii fără autorizaţii sau evidenţă contabilă, pieţele agroalimentare şi en-gros-işti. Trebuie doar să ne exprimăm şi noi drepturile, în calitate de consumatori.

Cine plăteşte contribuţiile sociale?

Tot în România muncesc la negru aproximativ 1,7 milioane de oameni, iar cei mai mulţi dintre ei îşi cîştigă banii necesari traiului exclusiv în ilegalitate. Cu alte cuvinte, 7% din populaţia ocupată din mediul urban munceşte la negru, iar în mediul rural, 19% din oamenii cu ocupaţie muncesc fără forme legale. Ţineţi cont că numărul salariaţilor se învîrte în jurul pragului de 5 milioane, iar în condiţiile muncii la negru, contribuţiile sociale nu sînt plătite (cum altfel?) nici de către angajat, nici de către angajator. O altă „gaură neagră“ este alimentată de o pătură relativ omogenă în ceea ce priveşte necesarul de bani: studenţii, şomerii şi cei care lucrează pe cont propriu se mulţumesc cu puţin (statisticile arată că 58% dintre aceştia nu cîştigă nici măcar salariul minim lunar). O bună parte sînt trecuţi în contul crizei financiare, dar şi al restricţiilor de pe piaţa muncii din Occident pentru forţa de muncă din Estul Europei. Şi aici, legea încearcă să intervină. Firmele care fac angajări fără să încheie contracte individuale de muncă plătesc amenzi cuprinse între 715 şi 950 de euro pentru fiecare persoană care lucrează la negru (Legea nr. 331 din 2009 privind modificarea lit. e) a alin. (1) al art. 276 din Codul Muncii). Dintr-un foc, amenzile pe care angajatorii le-ar plăti pentru cei care lucrează la negru ar însuma, acum, cel puţin 1,2 miliarde de euro! Surprinzător, o anchetă efectuată de Comisia Europeană semnalează faptul că persoanele cu un nivel de educaţie peste medie (sic!) sînt cele mai susceptibile să angajeze o femeie de serviciu fără forme legale sau să-şi repare locuinţa fără să declare aceste cheltuieli. Să fim sinceri: cîţi dintre noi nu cunosc astfel de cazuri?

Boala pensionării pe caz de boală

În România, una din patru ţigarete vîndute anul trecut a provenit din contrabandă. Actele de comerţ fără autorizaţie, inclusiv comercializarea bunurilor din contrabandă sau micul trafic din zonele de frontieră sînt la ordinea zilei, iar tutunul şi alcoolul ţin capul de afiş de ani buni. Fenomenul este cu atît mai grav cu cît generează criminalitate, spălare de bani, infracţiune organizată. Principalii jucători ai pieţei româneşti a tutunului se aşteaptă ca nivelul contrabandei să ajungă la un miliard de euro în acest an, sub presiunea majorării accizelor, şi acuză, la unison, că legislaţia (Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite) este prea blîndă, şi amenzile – prea mici. Comerţul de tip duty-free (n.r. mărfurile provenite din import care se vînd în valută, în acest regim, sînt scutite de la plata taxelor vamale) a fost şi el luat din nou în vizor de la începutul acestui an. Pentru a limita contrabanda, Guvernul urmăreşte să introducă limite cantitative la produsele de tutun şi alcool care pot fi vîndute unei singure persoane. Legislaţia în vigoare stabileşte că mărfurile duty-free sînt comercializate în „cantităţi uzuale“ comerţului cu amănuntul, destinate consumului individual sau familial, fără să fie clar limitate.

Altă problemă: cheltuielile totale pentru pensii în 2009 au fost de aproximativ 9,2 miliarde de euro şi au reprezentat cea mai mare categorie de cheltuieli bugetare. Tot în ţara noastră, auzeam, mai zilele trecute, că o pensionare „la cerere“ costă (la negru, fireşte!) 3000 de lei. Să fi devenit pensionarea pe caz de boală… o boală printre conaţionali? În sistemul de asigurări sociale, aproape o cincime din totalul pensionarilor au ieşit din cîmpul muncii pe baza unei decizii parafate de un medic. În timp ce tu munceşti şi ai grijă să fii la zi cu plata taxelor şi a impozitelor, este foarte posibil ca un sfert din pensionaţii pe caz de boală (suspiciunea autorităţilor s-a limitat la această estimare) să stea acasă pur şi simplu. Iată cum concediile medicale sau pensionările pe baza documentelor false sau nereale trimit în zona neagră o parte din sumele colectate de către stat. Guvernul promite să intervină şi aici, şi propune înlocuirea documentelor medicale completate de medicul specialist cu raportul medical de evaluare completat de medicul asigurărilor sociale. În plus, ni se promite şi o analiză a sistemului de acordare a concediilor medicale, în vederea restrîngerii termenelor ce pot fi prescrise de medici (aproape 6% din finanţarea serviciilor medicale în România a însemnat, în 2009, plata concediilor medicale). Mica infracţionalitate este stimulată şi de marea debandadă care domneşte în „biblia“ românului plătitor de taxe şi impozite. Din 23 decembrie 2003, cînd Codul Fiscal (Legea nr. 571/2003) a fost publicat în Monitorul Oficial, şi pînă acum, documentul a fost modificat şi completat de peste 40 de ori. Guvernanţii au făcut un obicei din a schimba regulile în timpul jocului prin ordonanţe de urgenţă (ultima, care a făcut ravagii printre firme, a pus în drepturi, în primăvara anului trecut, impozitul forfetar).

Acestea sînt doar cîteva dintre „supapele“ prin care sistemul fiscal este fentat chiar sub ochii noştri. Manifestări ale unui egoism fiscal ce vine din prea multă sărăcie. O atitudine cumva justă, deşi nu morală, în faţa unor instituţii care nu par să ştie cum să gestioneze banul public. Dincolo de legile mai mult sau mai puţin adecvate, dincolo de lejeritatea aplicării sporadice a pedepselor, tind să dau dreptate celor care susţin că principala problemă rămîne, totuşi, una de ordin moral: oamenii sînt conştienţi că orice „şmecherie“ de tip evazionist, chiar şi cele mai banale, se reflectă în ultimă instanţă în nivelul de trai al tuturor. Să ne gîndim: cîte nu s-ar putea face, în aceeaşi Românie a comerţului fără autorizaţii, a muncii la negru, a contrabandei, a pensionărilor la cerere, cu 40 de miliarde de euro în plus? Nu contest puterea legilor. Totuşi, în acest interval în care nuanţele sînt ferm conturate de promisiunea banului, cred că sănătatea fiscală a ţării în care trăim poate fi restabilită (şi) altfel.

Raluca Bâra e jurnalistă la Forbes România.