Est modus in rebus
Aprilie 1994. Mă aflu în Arizona, în orășelul-muzeu Tombstone („piatră de mormînt”), numit astfel în 1877 de către prospectorul Ed Schieffelin care, deși e sfătuit de un soldat să nu meargă pe niște înălțimi muntoase („Acolo sînt apașii și tot ce vei găsi va fi propriul mormînt!”), se duce, găsește argint și atrage mii de coloniști de tot felul – oameni de afaceri, speculanți, mineri, cowboys, avocați, pistolari, cuprinși de entuziasmul Gold Rush / Febra Aurului. Intru în Boot Hill Graveyard, cimitir-muzeu cu peste 200 de morminte în care zac mai ales outlaws („răufăcători”) – cei care au murit încălțați (de unde și numele). Crucile consemnează laconic: „necunoscut”, „doi chinezi”, „necunoscut găsit într-o mină abandonată”, „necunoscut linșat din confuzie” etc. Uneori, cîte un nume urmat de precizări macabre: „ucis”, „înjunghiat”, „omorît” „la o partidă de cărți”, „împușcat de” șerif/apași/un chinez ș.a.m.d.. Aflu că un anume George Johnson a fost „spînzurat din greșeală” în 1882 („el avea dreptate, noi nu, dar l-am pus în furci și asta e”), iar altcineva, John Heath, a fost luat pe sus din închisoare, în ziua de 22 februarie 1884, și spulberat de o gloată frenetică, din motive neprecizate.
Entuziasm, frenezie, nebunie colectivă – istoria umanității e plină de așa ceva, în toate epocile și pe toate continentele, în forme care parcurg toate gradele posibile, de la avîntul benign la crimă. Cuvîntul entuziasm, azi pozitiv, desemna în spațiul anglofon, cu cîteva sute de ani în urmă, trăsătura cuiva dominat de prea multă furie și zel religios. Cuvintele-sursă (latinescul enthusiasmus și grecescul enthousiasmos) însemnau să ai comportament influențat de un zeu. Formele de la care acestea sînt derivate, deus și theos („zeu”), provin dintr-o rădăcină comună proto-indo-europeană, *dhes-, care apare în alte cuvinte derivate, legate între ele prin sensuri care supraviețuiesc pînă în engleza contemporană: feast („sărbătoare”, „festin”), festival, fanatic. Din moment ce le avem și noi în română, înseamnă că provin din limba latină: fanaticus (inițial legat de fanum, „templu”, deci „care aparține unui templu”, apoi „nebun, inspirat de zei”) e înrudit cu festus, „festiv”. Rădăcina proto-indo-europeană *dhes-, în care, la trecerea în latina comună, /d/ a fost înlocuit cu /f/, se recunoaște mai ales în termeni religioși și ar putea fi o extensie de la *dhi-, „a gîndi”, „a contempla”, „a imagina” (inclusiv nuanțat: „cu zel, cu dorință excesivă”).
Un anglicism adoptat în prezent de toată planeta, fan, este pus de dicționare în legătură cu fanatic, ca o prescurtare a lui, dar și cu conotații diferite. Dacă fanaticul se întîlnește în mod tradițional în religie – cu corolarul politic –, fanul se manifestă în industria divertismentului – film, muzică, sport etc. Oxford English Dictionary (vol. 4, literele F și G) citează un text din 1862, în care cuvîntul fan ar fi apărut pentru prima dată, în Anglia, ca prescurtare jucăușă pentru the fanatics (nebunii) internați la celebrul palat-azil Bethlem/Bedlam din Londra. În schimb, H.L. Mencken, în a sa The American Language (1919), susține că termenul, cu sensul de „admirator înfocat, susținător”, a apărut în baseball-ul american pe la 1880. O altă sursă fixează originea în cuvîntul fancy, care ar fi fost un substantiv colectiv (the fancy) din engleza argotică a păturii sărace de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, cu sensul de „amatori maniaci ai boxului”, ulterior trecut (ca fance, fans, fan) în baseball și alte sporturi. Dar, indiferent de unde ar veni prescurtarea, sportul rămîne domeniul de localizare a originilor termenului, asupra căruia converg toate opiniile. În plus, unul dintre sensurile multiple ale lui fancy/fantsy/fantasy (și anume, cel de „dorință, capriciu”), de la jumătatea secolului al XV-lea, aduce, la rîndul său, centrul de greutate semantică în aceeași zonă: fanul este admiratorul fervent al unui star.
Fanul e însă benign, pe cînd fanaticul e malign. În 1901, G.B. Shaw inventa cuvîntul bardolatrie, pentru a se plînge, ușor invidios, de idolatria nejustificată a admiratorilor bardului Shakespeare. Construcții lexicale contemporane, precum fangirl ori fanboy, sugerează preocupările, cumva obsesionale, ale unor inși pentru benzi desenate, jocuri pe calculator, SF, muzică etc. Ei copiază stilul vestimentar, tunsoarea, felul de a vorbi al solistului/solistei trupei X sau Y, cu care visează întîlniri și al cărui/cărei nume ori chip și-l tatuează pe corp. Totalitatea fanilor cuiva se cheamă fandom, aidoma totalității locuitorilor (cuprinși de entuziasm pentru regele lor) dintr-un regat (kingdom). Ei pot pune bazele unui fan club. Cînd granițele se șterg și admirația devine compulsie (cu posibile consecințe nefaste), atunci vorbim despre fanatism, care presupune profanare – situare în afara templului (fanum).
Așadar, fie că e vorba de religie, politică, divertisment, observăm că practicarea în exces a unei virtuți (fan) devine viciu (fanatic). Est modus in rebus.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
