Epidemia unui eșec
Dacă ar exista un personaj literar care să întruchipeze toată avalanșa de eșecuri care a precedat pandemia de COVID-19, dar și consecințele pe care aceasta le va avea după ce va fi trecut, cred că cel mai potrivit ar fi Willy Loman, personajul lui Arthur Miller. Un comis-voiajor care călătorește prin viață purtînd masca negării. Ignorînd realitatea, minimalizînd consecințele unor acțiuni, mințind intenționat pentru a-și ascunde lacunele caracterului slab, temător că ar putea fi părăsit sau desconsiderat dacă spune adevărul, Willy Loman țese în permanență în jurul său plase efemere de păianjen, în care reușește să-i prindă pe cei din jur, dînd impresia că e, în permanență, stăpîn pe situație – mascînd, în fapt, inevitabila prăbușire înlăuntrul său. O prăbușire în care i-a atras și pe ceilalți.
Nu este oare această pandemie un lanț de cauze ale mascării, negării obstinate a realității și minimalizării consecințelor unei probleme?
Cînd primele cazuri au izbucnit în China, autoritățile au încercat să treacă totul sub tăcere. De altfel, primul care a atras atenția asupra noilor cazuri de boală, avertizorul Li Wenliang, a fost arestat, acuzat că a răspîndit minciuni și că a „tulburat liniștea publică“. Oftalmologul nu făcuse decît să atragă atenția unor colegi asupra unui posibil focar de infecție cu o boală care părea un sindrom respirator acut sever.
După o săptămînă, doctorul s-a îmbolnăvit, contractînd virusul – în ultimul interviu pe care l-a acordat unei reviste chineze a declarat că el nu a răspîndit un neadevăr. „Voiam să-i atenționez pe colegii mei medici, nu să provoc panică.“ Li Wenliang a murit la 34 de ani. În China, pînă pe 17 martie, s-au înregistrat peste 80.000 de cazuri de îmbolnăviri și peste 3.000 de morți.
Un alt caz de mascare a realității prin minciună este Iranul. Fiind acuzat că ascunde adevărata dimensiune a epidemiei, pînă pe 17 martie, în Iran, oficial, erau anunțate peste 16.000 de cazuri de îmbolnăvire și aproape o mie de morți. În acest context, potrivit BBC, 24 de iranieni au fost arestați, pe motiv că răspîndesc zvonuri, iar 118 oameni au fost amenințați. (La rîndul său, Teheranul a acuzat BBC-ul că răspîndește minciuni.)
În societățile democratice, nu minciuna, ci ignoranța a fost cea care a provocat scenarii cutremurătoare – cum este cazul Italiei. Fiind avertizați în repetate rînduri să respecte avertismentele autorităților, italienii și-au continuat stilul de viață în virtutea faptului că „nu e atît de grav“. În prezent, Italia este cea mai afectată țară, după China.
Un articol din Newsweek România, semnat de Octavia Constantinescu, îl citează pe Roberto Burioni, cercetătorul italian care a fost printre primii care au tras semnalele de alarmă în ceea ce privește epidemia de COVID-19 din Italia. „La începutul acestei luni, cercetătorul a publicat pe Twitter un mesaj în care şi-a exprimat revolta faţă de compatrioţii săi care încă se îmbrăţişau în pieţe, pe plaje şi chiar pe pîrtiile de schi, ignoranţi la riscul de contagiune cu COVID-19: «Am senzaţia acum că italienii s-au trezit în sfîrşit în mizeria în care sîntem»“. Cercetătorul a avertizat: „Nu subestimaţi pericolul. Italia a făcut-o timp de o săptămînă, unii oameni au zis că este doar o gripă, iar un medic a spus chiar, într-un mod total necorespunzător, că o să treacă peste cîteva săptămîni“, adăugînd că, fiind vorba despre un virus nou, pentru care nu există imunitate, „a vorbi despre imunitatea de grup, cînd nu există vaccin şi nu ştim dacă cei infectaţi şi care se vindecă obţin astfel imunitate, este ceva de neînţeles“.
Rînd pe rînd, ca într-un joc de domino, au urmat țările europene. Spania, Franța, Germania – recent, cancelarul Angela Merkel a declarat, într-o conferință de presă, că se așteaptă o contaminare a populației germane în procent de 70%.
Deși, inițial, premierul Marii Britanii, Boris Johnson, a invocat o strategie a imunității de grup, crezînd că, relaxînd restricțiile de socializare, lucrurile nu o vor lua razna, recent a schimbat și el tactica, îndemnînd oamenii să evite contactele și deplasările care nu sînt urgente.
Președintele SUA, Donald Trump, unul dintre cei mai mari sceptici ai acestei pandemii, a abordat, și el, în primă instanță, tactica minimalizării. Pe 22 ianuarie, cînd deja epidemia intrase în Europa, Trump declara: „Nu am nici un fel de grijă, totul este sub control“.
„În săptămînile care au urmat, Trump a avut o grămadă de posibilități la îndemînă. Ar fi putut lua măsuri agresive pentru a încetini epidemia. Ar fi putut urgenta eforturile de a produce kit-uri de teste. Ar fi putut insista asupra riscurilor acestui virus și ar fi putut să îndemne americanii să fie precauți și să ia măsuri dacă ar fi avut vreo suspiciune că sînt infectați. Ar fi putut să-și folosească puterile prezidențiale pentru a reduce numărul de cazuri care aveau să apară. Nu a făcut nimic din toate acestea“ – comentează David Leonhardt, pentru The New York Times, adăugînd că, timp de două luni, sănătatea publică nu a fost o prioritate pentru președintele american. „Prioritățile lui Trump erau altele: să diminueze pericolul virusului, făcîndu-l să pară o bagatelă, să blameze străinii și, anacronic, administrația Obama. Să susțină, în mod eronat, că situația se îmbunătățește. Să încerce să încurajeze investitorii de pe bursă.“
Pe 13 martie, Donald Trump a declarat totuși stare de urgență pe teritoriul SUA. Pe 17 martie, aveau depistate peste 5.000 de cazuri de îmbolnăviri.
În România, cu toate măsurile prompte luate de autorități, în timp util, cu toate că oamenii, în mare, au înțeles avertismentele și au respectat restricțiile, inconștiența inevitabilă a unora a dus la propagarea epidemiei. Pînă pe 17 martie erau înregistrate 246 de cazuri de îmbolnăvire.
În lume, la aceeași dată, erau raportate peste 200.000 de cazuri, și peste 8.000 de decese.
Bineînțeles, punînd aceste cifre în balanță cu cifrele cazurilor de gripă sezonieră, rata îmbolnăvirilor și a deceselor provocate de COVID-19 este, pînă acum, scăzută. Dar oare nu tocmai invocarea obsedantă a acestei balanțe a fost prima greșeală? Minimalizînd riscul expunerii la acest nou tip de virus, s-a ignorat principalul său pericol: faptul că este un „nou“ tip de virus. Adică necunoscut.
Fiind considerată a fi, de fapt, o „răceală“ din care nu se moare decît dacă faci complicații (iar complicațiile le fac, în mare parte, cei vîrstnici, cu condiții medicale preexistente, cei care au deja un sistem imunitar scăzut), infecția cu noul coronavirus nu a fost luată în serios din primele momente. Și tocmai ceea ce s-a ignorat, din dorința de a nu crea panică, a creat panica din prezent: diferența majoră dintre gripa sezonieră și COVID-19 fiind inexistența unui tratament. Nu sînt cunoscuți îndeajuns de mult parametrii noului virus. Nu există vaccin, nu există nici o altă posibilitate de a lupta contra răspîndirii. În prezent, nu există nici o soluție științifică de a opri pandemia.
Iar cînd o problemă de acest gen nu are o soluție, apare panica. Unde va duce panica este un scenariu la care va trebui să facem față, atît în prezent, cît și în viitorul de după pandemie. Un viitor amenințat încă de pe acum de perspectiva unui crash economic de amploare – și se știe, din istorie, ce provoacă sărăcia și șomajul într-o societate.
Bineînțeles, tratamentul va fi descoperit. Virusul va fi neutralizat. Dar consecințele grave pe care le-ar putea lăsa în urmă această pandemie vor fi greu de atenuat. La nivel economic, social și politic ar putea avea loc schimbări majore de paradigmă.
Urmează să vedem dacă omenirea va învăța totuși ceva în urma acestei majore ratări de a nu fi evaluat la justa dimensiune pericolul real al virusului. Urmează să vedem dacă vom avea puterea și resursele necesare ca în viitor să nu mai ignorăm impactul pe care problemele fără soluții îl pot avea. Chiar dacă aceste probleme par a fi, în primă instanță, niște bagatele.
