Eliberarea din viteză

Viteza este distanţă supra timp, ştim din manualul de fizică de clasa a VII-a. Cu alte cuvinte, viteza e un raport între spaţiu şi timp, iar cei care critică "secolul vitezei" sau "cultura vitezei" ar trebui să se gîndească de două ori înainte ce critică de fapt: existenţa acestui raport, faptul că timpul consumat în atingerea unui punct scade sau posibilitatea de a depăşi distanţele? Acum o sută de ani, majoritatea oamenilor primeau şi procesau mult mai puţină informaţie decît acum şi trăiau captivi în cultura locală. Ştirile ajungeau mai greu, maşinile erau rare şi mergeau foarte încet, avionul nu zburase încă şi televiziunea nu deranja ordinea prestabilită a lumii. Putem afirma că, în comparaţie cu noi, acei oameni trăiau într-un ritm mai puţin alert. Dar dacă ei i-ar fi privit pe cei de acum 100 de ani, ar fi avut aceeaşi părere: cei de la 1800 erau mai puţin alerţi. Viteza face parte din ritmul modern de viaţă, acest raport spaţiu/timp e în modul de viaţă occidental. Există două perioade de accelerare bruscă a timpului social în modernitate sub impactul tehnologiilor: prima perioadă începe la mijlocul secolului al XIX-lea şi se termină odată cu Primul Război Mondial " este perioada maşinilor automate care impun ritmul de producţie, inversînd raportul dintre muncitori şi maşini ("modernitatea grea" " cum o numeşte Zygmunt Bauman). Un efect al acestui şoc cultural a fost critica capitalismului şi apariţia unei prime ideologii a eliberării, comunismul. A doua perioadă începe după Al Doilea Război Mondial, odată cu extinderea utilizării computerului, a tehnologiilor informaţiei şi a globalizării capitalismului financiar ("modernitatea light"). Acum se atinge şi viteza-limită: informaţia poate fi accesată instant şi simultan. Efectul a fost o ideologie "new age" a eliberării: trans-umanismul sau promisiunea unei vieţi mentale veşnice. Faţă de acum o sută de ani, avem o percepţie alterată a spaţiului şi a timpului " spun criticii vitezei. Eu cred că e posibilă comparaţia cu individul şi lumea sa socială de la începutul secolului al XX-lea, dar nefolositoare. În tot acest timp, indivizii şi modelele lor sociale s-au modificat odată cu noul ritm de viaţă. Acum trăim în oceane informaţionale, dar avem şi instrumentele (de interfaţă sau chiar interne) care să ne permită navigarea. Mintea umană se adaptează rapid schimbării continue, reuşind de fiecare dată să proceseze şi să aleagă variantele corecte de acţiune. Specia umană se află în evoluţie, iar mediul o va constrînge întotdeauna. Problema care sperie e că acum mai mult ca niciodată mediul evoluţiei este creat tot de om. Natura a fost un bun antrenor cîtă vreme lupta pentru spaţiu a fost motorul evoluţiei. Secolul al XX-lea a fost cel al luptei cu timpul, spaţiul era deja cunoscut în totalitate şi finit (de aceea a început explorarea spaţiului galactic). Timpul, în schimb, a căpătat o valoare din ce în ce mai mare: buna sa instrumentare duce la multiple prezenţe în spaţii diferite. Unii futurologi consideră că timpul singularităţii a sosit: tehnologiile au un ritm de dezvoltare aşa de accelerat încît vor scăpa controlului uman. O specie artificială ia locul speciei umane. Scenariul e radical. Dar să privim realist (iar criza financiară declanşată anul trecut ne ajută): problema noastră e deocamdată viteza de circulaţie a capitalului şi imposibilitatea de a-l plasa în acord cu nevoile fiecărui spaţiu de pe această planetă. De altfel, acolo unde nu există capital financiar, nu există nici timp al modernităţii şi nici problema acceleraţiei. Sînt zone întregi pe planetă în care vedem coexistenţa mai multor timpuri istorice, de la cel statornic la cel al autodepăşirii şi exploziei, timpul revoluţiilor (probabil America de Sud e cel mai bun exemplu, dar şi România rurală în raport cu cea urbană). David Harvey scria despre compresia spaţiu-timp ca fiind caracteristică lumii noastre. Calitatea celor două categorii fundamentale ale posibilităţilor cunoaşterii se modifică în mod obiectiv. Atunci cum mai putem vorbi de o alterare negativă a lor? Paul Virilio traduce această compresie numind-o "spaţiul-viteză" în care trăim "dezorientaţi". Unul dintre cele mai răspîndite droguri este amfetamina, al cărei nume popular este speed ("viteză"). Vrem să avem cea mai rapidă conexiune la internet, folosim telefoanele mobile care instant ne pot conecta cu ceilalţi. Trenurile de mare viteză cuceresc lumea încă din anii ’80. Toate acestea există pentru că mintea umană e capabilă să le genereze şi să se adapteze lor. Nu sîntem condamnaţi să trăim dezorientaţi, aşa cum credea Virilio. Accelerarea lumii moderne are ca efecte negative mai degrabă "fractura" culturală între diferitele timpuri sociale din diferite spaţii şi apariţia zonelor de "vid socio-politic" " momente în care politicile publice sau morala publică nu ţin ritmul inovaţiei tehnologice. Dar acesta nu e un motiv să alegem "calea lentă", a ieşirii din modernitate. Desigur, e vremea să părăsim mitul progresului prin tehnologie ca element central al modernităţii şi să extindem posibilităţile unei culturi a vitezei şi către cei excluşi. A renunţa la o componentă a culturii în care trăim (prefer "slow food" în loc de "fast food", prefer să fiu "zen" şi nu "hipster", prefer să scriu scrisori, nu e-mails etc.), dar păstrînd celelalte avantaje ale culturii vitezei e ipocrit. Şi alienant. Nu viteza cu care se petrece lumea noastră ne alienează, ci vechiul raport pe care îl avem cu proprietatea. Dacă am face asumat pasul de a intra în fluxul unei modernităţi uşoare, informaţionale, aproape imateriale, atunci ar trebui să ne redefinim raportul de proprietate cu corpul nostru, lucrurile din jur, ideile şi prezenţa celorlalţi. O consider o variantă mai bună decît căutarea unei eliberări reacţionare într-o lume fără limite de timp şi spaţiu.