Electrificarea minţilor

Educaţia deţinea, în ecuaţia ideocraţiei comuniste, un rol central. Mai mult decît o încercare de a modifica datele materiale ale realităţii, regimul comunist - şi cel românesc nu face excepţie de la regulă - a avut ambiţia de a propune o alternativă la tipul uman tradiţional-burghez. De aici, un accent pe retorica şi instituţia învăţării. De la Lenin şi Stalin pînă la Nicolae Ceauşescu, vocaţia tiranilor moderni a fost aceea de călăuzitori către lumină ai maselor. Din acest punct de vedere, nu este un accident faptul că 1948, primul an republican, oferă României Populare o nouă lege a educaţiei, naţionalizarea şi Constituţia. În maniera aceasta, conducătorii de partid şi de stat marcau relaţia dintre structură şi suprastructură ca fiind una capitală în noua ordine politică. Desfiinţarea Academiei, noul manual Roller, epurarea universităţilor erau gesturi ce indicau natura autentic-totalitară a RPR. De data aceasta, rămăşiţele burgheze aveau să fie eliminate. Iată de ce, de-a lungul întregii sale istorii, democraţia populară/socialistă românească a fost obsedată de etalarea succeselor obţinute pe frontul muncii intelectuale. Alfabetizarea este, mutatis mutandis, o electrificare a minţilor. Educarea maselor este modalitatea ce oferă şansa accesului la un nivel al interiorităţii şi mentalităţilor. Distincţia dintre totalitarism şi democraţia liberală rămîne cardinală: spre deosebire de societăţile plurale, educaţia comunistă nu va fi dedicată promovării unui ideal al autonomiei individuale, ci se va integra unui proiect politic care pune accentul pe masificare şi anihilarea spiritului critic. Efectele benefice ale promovării învăţămîntului de masă se cer integrate unui context care este cel al întăririi controlului ideologic asupra societăţii: prin eradicarea analfabetismului, regimul comunist atingea un dublu obiectiv. Pe de o parte, îşi proba capacitatea de solidarizare cu masele largi-populare. Pe de altă parte, introducea un element-cheie în opera de construcţie a naţiunii socialiste. Pe termen lung, efectele extinderii educaţiei socialiste au fost reprezentate, în chiar termenii lui Nicolae Ceauşescu, de naşterea unei noi intelectualităţi, parte a societăţii comuniste. În acest mod, elementele ostile din unghi ideologic au fost marginalizate, gradual. Indiscutabil, regimul comunist a fost unul care şi-a probat excelenţa în domeniul statistic şi mulţi dintre admiratorii ordinii defuncte nu încetează să evoce extinderea reţelei de instituţii de învăţămînt liceal, ca şi ramificarea celei universitare. Preţul plătit (lichidarea studiului limbilor clasice, marginalizarea disciplinelor liberale, introducerea obligativităţii practicii productive) sînt detalii care nu mai pot fi încadrate în acest tablou triumfalist. În fapt, regimul comunist nu şi-a ascuns niciodată obiectivul esenţial, acela de a transforma şcoala, indiferent de grad, într-o citadelă ideologică. Compromisurile de moment, dictate de relaxarea internă, nu au afectat acest statut al educaţiei. În nici un moment al existenţei sale, comunismul românesc nu a admis pluralismul intelectual la nivelul şcolii. Succesele de moment, datorate devotamentului unor profesori, erau doar tolerate, nu şi încurajate. Cazul olimpiadelor este unul exemplar. Întrecerile dintre elevi erau parte a întrecerii socialiste. Examenul educaţiei în regimul comunist nu poate evita referirea la relaţia dintre administrativ şi partinic. Elevi, studenţi şi profesori erau subordonaţi unei duble ierarhii, de stat şi partinice. Directorul de şcoală era flancat de secretarul de partid, în vreme ce pionierii sau membrii UTC îşi aveau propria formulă de organizare. Chiar şi atunci cînd destalinizarea părea să fie realizată politic, tutela partinică era prezentă. Orele de dirigenţie, oricît de ridicole, erau pandantul celor de învăţămînt ideologic, economie politică sau Constituţie. Descurajarea creştinismului era acompaniată de nu o mai puţin evidentă tabuizare a temelor sexuale. Ciclul Liceenilor are darul de a oferi o cale de acces în interiorul acestei mentalităţi. În cele din urmă, absenţa cetăţeniei, în sensul ei ultim, îşi avea rădăcinile în descurajarea liberului arbitru. Dincolo de statistici, educaţia în regimul comunist era parte din marele program eugenic al naşterii omului nou. Restul - pentru a-l relua pe Nae Caranfil - este doar nostalgie.