EL şi EA - versiune update

Vine o vreme în viaţa oricărui cuplu cînd inefabilele discuţii despre cît de minunaţi sînt ochii tăi, iubito, şi ah, Doamne, simţi şi tu cum ne învăluie muzica asta? sînt înlocuite, din senin şi pe nepusă-masă, de mai pragmaticele vezi că s-a terminat detergentul, iubitule, tre' să mergem la cumpărături, urmate de îndelungi şi bine documentate comparaţii între Billa, Metro, Carrefour şi Selgros, în ceea ce priveşte nivelul preţurilor şi calitatea produselor. "Uite, vezi, de-aia nu mă-nsor! Nu vreau să ajung aici, prefer să rămîn cu dragostea aia de la început", îmi explică un amic - burlac convins şi înrăit - crezînd că soarta poate fi totuşi păcălită. Eu îi zîmbesc cu condescendenţă, explicîndu-i beneficiile căsătoriei, el invocă veşnica poveste cu pot-să-vin-cînd-am-chef-acasă, eu îi plîng de milă pe motiv că "ce folos, dacă nu găseşti pe nimeni acolo?", la care el îmi sugerează că poate o să-şi ia un cîine, după modelul bancurilor (uşor misogine?) care spun că, în plus faţă de o nevastă, cîinele are avantajul de a fi ascultător şi credincios. Şi aşa mai departe... Just married El şi Ea au, de regulă, în jur de 30 de ani cînd se hotărăsc "să facă pasul". Pînă atunci au fost prea multe de făcut: distracţii, apartament, maşină şi - foarte important în ziua de azi - carieră. Dacă ar fi s-o întrebăm pe Ea, poate că, roşind uşor jenată de propria-i slăbiciune de modă veche, ne-ar mărturisi că ea n-ar fi zis "Nu" nici mai devreme... Undeva, în adîncurile minţii, au rămas visele acelea din copilărie de a fi prinţesă pentru o zi, viziunile acelea adolescentine în care Ea, într-o rochie albă cu crinolină coboară fericită treptele unei biserici, deasupra căreia se rotesc porumbei albi, iar prin aer zboară flori de cîmp. E drept că viziunile astea feerice sînt alimentate din plin şi de filme şi poveşti romanţioase, dar să nu fim răutăcioşi... În plus, mai sînt şi mesele acelea în familie, duminica, la care părinţii îi privesc la început optimişti, apoi nerăbdători, dar, după cîţiva ani, cu un aer aproape disperat, avînd o singură întrebare pe buze: "Pe cînd nunta?". Ei pleacă ochii în pămînt, pentru a evita încă una din acele discuţii, sau - dacă sînt mai colerici din fire - izbucnesc în exclamaţii furtunoase "Da' mai lăsaţi-ne în pace! În ziua de azi nu se mai căsătoresc oamenii ca pe vremea voastră!". Asta cam aşa e, constată părinţii, cu tristeţe şi nostalgie, privind către fotografia lor de nuntă, în care amîndoi erau nişte studenţi naivi şi încrezători. Rămaşi singuri, ei discută încercînd să se autoconvingă încă o dată de motivaţiile propriei hotărîri, să se justifice încă o dată în faţa propriilor ochi. Părinţii ăştia! Ce ştiu ei despre cît de greu se obţine un job bun în ziua de azi şi cît de dedicat trebuie să fii ca să ajungi "undeva", ce ştiu ei despre creditele pentru apartament şi ratele la leasing-ul pentru maşină; pe vremea lor, cînd primeau casă şi serviciu de la stat, sigur că le dădea mîna să se căsătorească din facultate, plus că nici n-aveau cine ştie ce distracţii şi tentaţii. Dar cu noi e altceva, nu-i aşa, dragă? Noi n-avem nevoie de formalităţi şi de o simplă bucată de hîrtie, pentru că sîntem un cuplu modern? - o întreabă el retoric. Ea îşi aminteşte de visele de fetiţă şi oftează... El, în schimb, ţine foarte mult la conceptul, prin definiţie masculin, de "libertate", fără să-şi dea seama că deja e legat cu lanţuri aproape indestructibile de Ea. Acel certificat albăstrui, care pentru El înseamnă pierderea definitivă a libertăţii, pentru Ea e un fel de garanţie a iubirii (de parcă aşa ceva ar putea fi vreodată garantat), o împlinire a dorinţei de stabilitate. Pînă la urmă, oricît de (post)moderni ar fi, valorile şi dorinţele lor par cît se poate de tradiţionale. În final ceva se întîmplă, pentru că orice poveste trebuie totuşi să se încheie cu o nuntă: fie apare din senin vestea neaşteptată a venirii unui copil, fie cei doi urmează un trend care începe să se înfiripe între prietenii comuni, şi anume acela de a-şi pune pirostriile, fie pur şi simplu amîndoi încep să îşi dea seama că îmbătrînesc şi că timpul trece. Married with children Astfel apare încă un exemplar din ceea ce cărţile de demult numeau "celula de bază a societăţii"... Şi pentru ca familia nou-înfiripată să fie completă, în scurt timp va apărea şi un nou membru. Amîndoi au ajuns acum la un moment de cotitură: Ea se dă de ceasul morţii, împărţită între bucuriile maternităţii şi dilema "cu cine las copilul?" (pentru că bunicile moderne au acum alte "job"-uri), El va îndura miştourile prietenilor referitoare la abilităţile de a schimba pamperşi, pe care va fi nevoit să şi le dezvolte, ca un tătic modern ce se află, chiar dacă în sinea lui se îndoieşte că asta ar fi "treabă de bărbat". La rîndul ei, Ea, în calitate de mămică emancipată, îşi va remorca proaspăta progenitură în cărucior pe la terase cu prietenele, la coafor, prin magazine, pentru a demonstra lumii că viaţa ei nu s-a încheiat dacă a făcut un copil şi nu e neapărat necesar să se îngroape în casă din acest motiv, îngrăşîndu-se peste măsură şi devenind o acritură cicălitoare. Deşi şi asta se poate întîmpla la un moment dat... Pînă una-alta, Ea se va reîntoarce după cîteva luni la job, pentru că, oricît ţi-ai dori să te joci de-a mămica, nici un patron n-o să te aştepte la nesfîrşit. În sînul familiei - căci acum se poate numi familie, în mod cert - îşi va face apariţia un nou personaj misterios, dar indispensabil, numit "bonă", care va prelua o mare parte din atribuţiile mămicii. Peste cîţiva ani, tot ciclul se repetă, iar apoi se încheie brusc. Trei e cifra magică, dar e totuşi prea mult. Ea speră să-şi recapete silueta şi să-şi reia ce a mai rămas din faimoasa-i carieră întreruptă de două ori, El se gîndeşte în termeni financiari, asta dacă nu cumva se află taman în mijlocul vreunei năbădăioase middle-life-crisis. Oricum, pentru prima dată după mult timp, amîndoi sînt de acord şi, de regulă, lucrurile se opresc aici: doi copii sînt mai mult decît suficient. Trebuie să ne trăim şi noi viaţa, dragă! Se întîmplă cîteodată, ca El şi Ea să divorţeze, din nepotriviri cronice de caractere (sau de adultere) şi copiii se împart; alteori, rămîn împreună, încercînd să-şi trăiască viaţa, prinşi în vîrtejul existenţei de consum. Şi totuşi povestea nu se sfîrşeşte aici: a mai rămas un episod, pe care nu îl putem neglija deloc. Next Generation Mărturisesc că aici imaginaţia mea se cam opreşte. Ca în copilărie, cînd mă gîndeam la îndepărtatul (pe atunci) an 2000: ştiam sigur că va veni, ştiam sigur că noi nu vom mai fi copii, dar habar nu aveam cum or să se schimbe lucrurile pînă atunci şi cum vom arăta. Pînă la momentul cînd El şi Ea vor deveni bunici (lărgind astfel familia cu noi celule) pare o cale destul de lungă, dar, ca şi anul 2000, s-ar putea să vină mai repede decît te aştepţi şi lucrurile să nu se schimbe prea mult.