Eco-activismul și arta

Publicat în Dilema Veche nr. 980 din 19 ianuarie – 25 ianuarie 2023
Guerrilla Girls © wikimedia commons
Guerrilla Girls © wikimedia commons

Știrile despre activiști care atacă simbolic opere din marile muzee ale lumii sînt din ce în ce mai prezente și încă reușesc să facă înconjurul lumii. Spun încă deoarece reacțiile publicului larg, cel la care trebuie să ajungă mesajele lor, au fost preponderent negative. Chiar și cei care simpatizează cu dezideratul necesității renunțării la combustibilii fosili au simțit că, prin aparenta punere în pericol a unei capodopere, activiștii au mers prea departe. De cealaltă parte, viralizarea acțiunilor lor, realizate cu mijloace modeste, dar care generează știri în toată lumea, îi face pe eco-activiști bucuroși că reușesc să aducă din nou în atenție problemele climatice, trecute în umbra unor subiecte precum pandemia, războaiele sau situația economică globală. Conform studiilor citate de comunicatele lor de presă, pînă în 2050 peste 1,2 miliarde de oameni vor avea de suferit direct și vor deveni migranți climatici. 

Reacțiile de respingere și condamnare din partea oricărui individ vag interesat de patrimoniul cultural sînt explicabile. Însă chestiunea, în ansamblul ei, e ceva mai nuanțată și e nevoie de puțin context pentru a putea înțelege de ce activismul antipetrol pare că proliferează în muzee, dar și în alte sfere ale vieții publice cu potențial de viralizare.

La fel cum făcuseră înainte și companiile producătoare de armament sau din industria tutunului, marile companii petroliere au căutat, de-a lungul timpului, să-și asocieze imaginea cu acțiuni caritabile, dar mai ales cu instituții culturale. Folosind sume de bani neglijabile în raport cu cifrele lor de afaceri, aceste companii au cules beneficiile aduse de PR și promovarea către publicurile preponderent elitiste ale muzeelor – acțiuni denumite de critici artwash. De exemplu, între 1990 și 2006, British Petroleum (BP) a contribuit în medie cu doar 0,5% din bugetul celor patru muzee britanice aflate sub umbrela Tate (Tate Britain, Tate Modern, Tate Liverpool și Tate St. Ives).

Însă nu doar muzeele primesc subvenții din petrol: Universitatea Oxford a primit în 2020 și 2021 peste 1,6 milioane de lire de la diverse companii petroliere, la care se adaugă încă 11 milioane primite în cinci ani pînă în 2020. Totuși, din ce în ce mai multe instituții de cultură din Marea Britanie nu mai acceptă fonduri de la acestea: Royal Shakespeare Company, Galeria Națională și National Portrait Gallery au renunțat, iar British Museum, confruntat și el cu un val de proteste, analizează dacă va prelungi sau nu contractul cu BP.

BP a fost responsabilă pentru dezastrul din Golful Mexicului din 2010, ceea ce a determinat o campanie furibundă din partea unor grupări de activiști pentru a opri legăturile instituțiilor de cultură cu companiile petroliere. Precedente existau, deoarece presiunea publică din anii ’80 determinase instituții de cultură să încheie contractele de sponsorizare cu industria tutunului. Liberate Tate este o grupare de artiști (art collective), formată în 2010 chiar în cadrul unui atelier despre artă și activism susținut la Tate Modern (cel mai vizitat muzeu de artă contemporană din Europa), care a întreprins o serie de acțiuni cu caracter artistic pentru a determina muzeul să dezvolte o abordare mai etică a relației cu sponsorii. 

Astfel, în mai 2010, la o lună după scufundarea platformei Deepwater Horizon, care a determinat cel mai mare dezastru ecologic din istoria SUA și pentru care BP a plătit despăgubiri de peste 20 de miliarde de dolari, membrii Liberate Tate au atîrnat păsări și pești morți de baloane negre umplute cu heliu. Altă acțiune de impact a purtat numele The Gift (Darul) și a constat în oferirea simbolică a unei alternative la combustibili fosili prin donarea unei lame de turbină eoliană. Cu o lungime de 16,5 m și o greutate de 1,5 tone, a fost cărată de peste 100 de membri ai grupării și acceptată de muzeu ca parte a colecției permanente.

O altă grupare implicată în lupta pentru a încheia relația dintre Tate și BP a fost Platform London. Împreună cu Liberate Tate și Art Not Oil, au dus o campanie pe durata a șase ani, care a culminat cu un festival neautorizat în decembrie 2015, intitulat sugestiv Deadline Festival, în care, pe parcursul a trei zile, au organizat la Tate Modern nu mai puțin de douăzeci de performance-uri, lecturi, proiecții de film și intervenții asupra spațiilor muzeului. Într-o importantă victorie a acestor inițiative, în 2016 BP a anunțat că încheie relația de 26 de ani cu Tate. Iar acțiunile aripii teatrale a Art Not Oil, intitulatăReclaim Shakespeare Company, care a urcat pe diverse scene înainte de reprezentațiile oficiale ale Royal Shakespeare Company, au contribuit la decizia celei din urmă de a renunța la legături cu companiile petroliere.

Un an mai tîrziu, în muzeul Van Gogh din Amsterdam, șapte membri ai Fossil Free Culture (Cultură fără fosili) au băut din cîte o scoică (shell în engleză) un sirop închis la culoare care aducea cu petrolul, pentru a protesta împotriva sponsorizărilor din partea companiei Shell. În 2018, alți activiști au mînjit geamurile muzeului cu vopsea neagră sau au afișat în fața intrării un banner cu mesajul „Încheiați era combustibililor fosili acum”. Iarăși o campanie încununată cu succes, pentru că, două luni mai tîrziu, Shell și muzeul Van Gogh au încheiat un parteneriat ce dura de 18 ani. Mauritshuis, considerat cel mai frumos muzeu din Haga, n-a dorit să reînnoiască parteneriatul de șase ani cu Shell, care expirase în același an. Asta nu l-a ferit de evenimente, deoarece „Fata cu cercel de perlă” a fost, la rîndul ei, țintă în octombrie: un activist și-a lipit capul de sticla de protecție a lucrării.

Astfel de acțiuni au loc și în Franța: Libérons le Louvre e o mișcare care cere încheierea relației dintre Muzeul Luvru și compania petrolieră Total. În 2018, 15 activiști s-au întins pe jos în fața celebrei Pluta Meduzei a lui Théodore Géricault, după alte patru acțiuni cu același scop. Iar în Germania, doi activiști au aruncat cu piure de cartofi într-o lucrare a lui Claude Monet de la Muzeul Barberini din Potsdam. Însă nu se rezumă doar la artă: activiști Letzte Generation au făcut greva foamei în fața clădirii Reichstag-ului din Berlin, iar alții s-au prins cu lipici de unele din cele mai aglomerate autostrăzi.

Protejați capodoperele!

Cea mai de impact grupare din ultima vreme, Just Stop Oil, s-a lansat abia în 2022, pe 14 februarie, și își propune să determine guvernele să oprească orice nouă licență de exploatare de petrol sau gaz. Membrii ei au întrerupt, printre altele, premiile BAFTA din martie, meciuri din Premier League, aprovizionarea cu combustibili prin blocarea unor depozite, terminale și stații de alimentare, Grand Prix-ul Marii Britanii, traficul de pe autostrăzi prin blocarea unor poduri sau alte puncte strategice etc. 

În luna octombrie a anului trecut a efectuat cel puțin cîte o acțiune de acest fel în fiecare zi, fapt care a determinat Parlamentul să treacă o lege menită să combată tacticile de gherilă, de nesupunere civică, folosite de Just Stop Oil și de alte grupări, precum Insulate Britain sau Extinction Rebellion (XR). Însă Cameron Ford, purtător de cuvînt al grupării, care a fost arestat de mai multe ori în urma unor astfel de acțiuni, a declarat că pînă nu se ajunge la pedeapsa cu moartea, activiștii nu se vor opri. Pentru că, potrivit lor, consecința pasivității și neîndeplinirii obligațiilor asumate de statele lumii de a reduce poluarea este tot moartea.

Continuînd tradiția protestelor în muzee, Just Stop Oil a întreprins o serie importantă de alte acțiuni pînă la cea din Galeria Națională. Inițial au folosit adeziv pentru a se lipi de rama unui peisaj al lui Horatio McCulloch de la Galeria de artă Kelvingrove din Glasgow. O zi mai tîrziu, acțiunea s-a repetat cu mai celebrul „Crîng cu piersici înfloriți” al lui Van Gogh de la Galeria Courtauld din Londra. Au urmat un J.M.W. Turner la Galeria de artă din Manchester, o copie a „Cinei cea de taină” a lui Da Vinci de la Academia Regală sau „Carul de fîn” al lui John Constable de la Galeria Națională. În acest ultim caz, cei doi protestatari au lipit peste lucrarea originală o altă pînză care înfățisa un peisaj dezolant, distopic, viziunea lor legată de cum arată lumea sub influența poluării companiilor petroliere. 

Chiar dacă Just Stop Oil sînt cei mai vizibili, există și alte organizații care au acțiuni de acest tip pe tot mapamondul. În iulie, doi tineri membri ai grupării italiene intitulate sugestiv Ultima Generazione s-au lipit de una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Sandro Botticelli, „Primavera”, aflată la galeria Uffizi din Florența. Pe 9 octombrie, doi membri ai organizației Extinction Rebellion din Australia s-au lipit de „Masacru în Coreea” al lui Pablo Picasso, aflat la Galeria Națională Victoria din Melbourne. Iar o lună mai tîrziu, tot la antipozi, două activiste ale Stop Fossil Fuel Subsidies au mîzgălit sticla care acoperea cîteva lucrări din seria „Campbell’s Soup Cans” ale lui Andy Warhol de la un muzeu din Canberra. 

E important de menționat că nici una dintre aceste lucrări nu a suferit daune (cu excepția unor rame, reparate în cîteva zile). Parte din operele atacate reprezintă sau simbolizează frumusețea naturii și cea umană, cele care vor avea de suferit în urma emisiilor de carbon. Scopul activiștilor nu este de a le deteriora, ci de a atrage atenția asupra amenințărilor reale cauzate de încălzirea globală. De a întrerupe a activitățile curente și a afecta statu quo-ul, nu de a distruge lucrări. 

Între timp, muzeele au început să-și protejeze mai bine capodoperele: „Mona Lisa“, atacată și ea cu șarlotă în mai, zîmbește de ceva timp din spatele unei sticle antiglonț. Iar experții în securitate lansează deja idei precum controale corporale la intrare sau interzicerea genților sau chiar a gecilor pe parcursul vizitelor în muzee. Pînă atunci, aproape o sută de directori ai unor instituții de artă majore din întreaga lume au semnat o declarație care afirmă, printre altele, că protestatarii „subestimează fragilitatea lucrărilor atacate”.

The Guardian citează cercetări care arată că astfel de tactici, deși generează vizibilitate, nu reușesc să determine mase largi de oameni să susțină cauza respectivă, mai ales că parte din mass-media și social media nu oferă și contextul, iar mesajul care stă la bază este trunchiat, dacă nu eludat complet. Dimpotrivă, cei care sînt afectați direct de blocajele rezultate de acțiunile eco-activiștilor, precum și cei care rămîn cu impresia că operele de artă au avut de suferit, pot deveni reticenți sau chiar ostili. Iar proliferarea lor va determina, în cele din urmă, ca știrile legate de ele să nu mai stîrnească la fel de mult interes.

De-a lungul timpului, artiștii au chestionat (inclusiv prin pratici de critică instituțională) modul în care instituțiile de artă răspund la cerințele legate de etică, egalitate și justiție socială ale comunităților care le găzduiesc. Toate aceste grupări care realizează acțiuni și performance-uri în interiorul galeriilor de artă se folosesc de, dar se și opun convențiilor asociate acestor spații, transformîndu-le fizic și conceptual în cîmpuri de luptă ideologică. 

Această practică n-a apărut acum și nu e legată de vreun subiect anume. Guerrilla Art Action Group (1969-1976) a realizat proteste la Muzeul de Artă Modernă din New York pentru a forța o poziționare împotriva Războiului din Vietnam, inclusiv prin aruncarea de sînge de porc pe podelele galeriilor (Blood Bath – 1969). În 1974, Tony Shafrazi, un membru al Art Workers Coalition și viitor galerist, a scris cu un spray cu vopsea „Kill lies all” pe Guernica lui Picasso, făcînd legătura între celebra lucrare antirăzboi și masacrul de la My Lai din Vietnam. Guerrilla Girls e o altă grupare de artiste care au organizat intervenții mai ales pe tema sexismului din muzee și inegalității de gen.

În 2014, un grup de artiști au decis să boicoteze Bienala de la Sydney, protestînd împotriva sponsorizării de către compania Transfield. Dacă inițial organizatorii păreau că vor să ignore acțiunea, după ce artiștii au amenințat că-și retrag lucrările, directorul bienalei a renunțat la sponsor și a demisionat. Artistul german Hans Haacke are o întreagă serie de lucrări care chestionează relațiile instituțiilor de artă cu diverși sponsori: cu cîteva luni înainte de reunificarea Germaniei, a instalat o siglă Mercedes pe un turn de veghe care superviza „fîșia morții” dintre Berlinul de Est și cel de Vest, referință la motoarele mașinilor militare utilizate de naziști, folosirea de către companie a forței de muncă din lagărele de concentrare și furnizarea de echipamente poliției din Africa de Sud în timpul apartheid-ului.

De aceea, ca galerist absolvent de istoria și teoria artei, strict din punct de vedere intelectual înțeleg ironia din gestul de a arunca cu supă de roșii și referința din „Campbell’s Soup Cans” al lui Andy Warhol la industrializare și consumerism, pe care activiștii le văd responsabile de distrugerea planetei. La fel, gestul performativ de a arunca un lichid închis la culoare, ce amintește de petrol, asupra lucrării lui Klimt de la Muzeul Leopold din Viena, intitulată „Moarte și viață”. Însă pe mine asta nu mă determină să susțin mai mult cauza și nici nu mă ajută să găsesc modalități concrete de a o face. M-a făcut însă curios și am aflat o parte din lucrurile menționate mai sus. 

Pe de altă parte, fără a-i cauționa în vreun fel, înțeleg și empatizez cu temerile tinerilor care-și simt amenințat viitorul, în fața a ceea ce ei văd drept o distrugere iminentă. Dilema cu care ne confruntă ei, de a alege între viață și artă, este însă una falsă: nu-mi pot imagina și nu vreau o viață fără artă. Realitatea e că, fie că ne place sau nu, ei vor continua să (re)acționeze chiar și în locurile în care umanitatea caută să prezerve memoria a ceea ce s-a creat mai frumos și mai de valoare. Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta. Iar cu ideea aceasta nu pot fi decît de acord.

George Pleșu este galerist și președintele Asociației culturale AltIași.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Bancher renumit, judecat pentru ucidere din culpă. Radu Grațian Ghețea a produs un accident rutier soldat cu moartea unei persoane
Președintele uneia dintre cele mai cunoscute bănci din România a fost trimis în judecată, pentru un accident rutier pe care l-a provocat, spun procurorii, în anul 2022.
image
Cine a fost țarul Ivan al IV-lea al Rusiei, supranumit „cel groaznic“: în masacrul de la Novgorod au fost uciși 60.000 de oameni
La 18 martie 1584, Ivan cel Groaznic a murit în timpul unei partide de şah. Se spune că Ivan a murit de o afecțiune a intestinelor și a aparatului urogenital însă, după ce Stalin a ordonat deshumarea sa, acestor afecţiuni li se adaugă şi otrăvirea cu mercur.
image
Marele Zid Românesc de la Curbura Carpaților. Este lung de zece kilometri și se află la granița dintre două județe
Legenda de la care porneşte şi numele misterioasei formaţiuni geologice spune că acest zid a fost ridicat de fiinţele mitice care trăiau în această regiune cu milenii în urmă - uriaşii, care aveau înfăţişări ciudate şi puteri nemăsurate.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.