Dulce şi amară chestiunea locuirii

Mihnea SANDU
Publicat în Dilema Veche nr. 613 din 12-18 noiembrie 2015
Dulce şi amară chestiunea locuirii jpeg

Una din revelaţiile pe care le-am avut cînd am vizitat prima oară Germania – era pe la sfîrşitul anilor ’90 şi eram student la Arhitectură – a fost aceea de a constata cît e de plăcută viaţa în spaţiile nefuncţionale şi, paradoxal, cît de bine funcţionează ele. E vorba despre funcţionalitatea în sens modernist, inventată chiar acolo, la Bauhaus, dezvoltată în vremea crizelor de locuinţe postbelice şi studiată în şcoli. Acum, după ceva experienţă de arhitect în România şi trei ani de proiectare în regiunea lacului Konstanz, rămîn la ingenua mea părere de atunci.

Invitaţi la masă în locuinţa unui arhitect, ne-am aşezat ca oaspeţi de onoare la masa de zece persoane, ce domina un spaţiu generos, integrat însă fără complexe… bucătăriei. Într-un anume fel, nu‑mi era neobişnuit: şi în apartamentul de acasă mîncam la masa de patru persoane înghesuite, din bucătărie. Dar ce diferenţă de semnificaţie! Ca de la un spaţiu cu valoare existenţială şi reprezentativitate socială la un loc utilitarist de servitute, din afara ariei locuibile. Mai recent, biroul nostru din Konstanz a proiectat o zonă multitranzitată, în centrul căreia tronează masa mare, ca la bunicii şi străbunicii noştri, dinaintea modernizării. Zona de discuţii e modestă, doar cu fotolii, un scrin şi un cufăr, fără televizor. Aşadar, m-am dumirit eu, pe aici nu vatra sau căminul au menirea de a coagula familia, ca odinioară, ci locul de luat masa. Păi, la noi, în gestiunea funcţională a apartamentului de la modernism citire, zona privilegiată este cea cu fotolii, canapea şi măsuţă de cafea. I se zicea „zona de discuţii“, în ultima vreme însă nu se mai discută, se priveşte la televizor. El organizează spaţiul şi adună familia… cu faţa la ecran.

Evoluţii paralele au adus regiunile europene în situaţiile de acum. De exemplu, Germania anilor ’20-’30 a experimentat din plin ansamblurile moderniste de locuire colectivă. Ele n-au fracturat tradiţia de locuire, dar au lăsat în urmă discontinuităţi, pe care, după Război, ţara şi le-a reţesut cu grijă, nemţeşte. Critica modelului universal a fost prima care a readus diversitatea, personalizarea şi actul arhitectural individualist, chiar acolo, în inima mişcării moderne. Apoi, pe toată durata aventurii comuniste de la noi, la ei s-au explorat şi dezvoltat direcţii pluraliste.

Abaterile de la funcţionalism şi implicitele mutaţii de sens în conceperea locuirii, care mă fascinaseră în tinereţe, sînt acum frecvente. Între timp le-am practicat şi eu, cu aceeaşi bucurie. În încercarea de a depăşi criza conceptuală a locuirii, mai ales colective, arhitecţii investesc un imens efort de creativitate şi, atît cît le permite gradul

înalt de urbanizare şi condiţia economică, cultivă libertatea alternativelor. Apoi le critică prompt pe cele nereuşite. Şi respectă riguros legislaţia.

În România interbelică, tradiţia de locuire urbană – atîta cît a fost sau tocmai pentru că n-a prea fost – nu s-a lăsat zguduită de modernismul de import, care pe drumul lui dinspre Occident îşi mai pierduse oricum din suflu. Doar deceniile de comunism au marcat ruptura radicală de organicitatea esenţială a locuirii. În urma lor a rămas retorica despre renaşterea tradiţiei de locuire urbană… din nimic.

Populaţia noastră, victimă a locuirii socialiste la bloc, neîncrezătoare în arhitecţii discreditaţi de comunism, se implică patetic în realizarea noilor locuinţe, fiecare după capul lui. Buimacă de libertate şi democraţie, baleind între nostalgie şi tulburi idealuri de emancipare, e rebelă la orice constrîngere legislativă, percepută a priori ca duşmănoasă. Se subordonează doar preţurilor. Calitatea nu intră în discuţie. Iar de creativitate profesionistă n-are nimeni nevoie.

Există, astfel, şi la noi diversitate şi personalizare şi individualism în mediul construit, chiar explozive, totuşi nimeni nu pare mulţumit. Neîngrăditele efuziuni cromatice, decorative şi volumetrice păşesc voios la braţ cu stereotipiile funcţionaliste şi confuzia de semnificaţii estetice. Aceste contradicţii sînt viciile care blochează calitatea în arhitectură, nu restricţiile normative şi reglementările, cum se bombăne pe nedrept. Adesea, tocmai din truda specializată în a respecta condiţionările obiective rezultă soluţiile cele mai interesante, pe cînd din formele populare de răzvrătire împotriva lor nu rezultă decît haos vizual şi disfuncţii sociale.

Totuşi, şcoala noastră nu e anacronică, iar bienalele şi anualele de arhitectură arată că se poate face şi în România arhitectură bună. Doar că o numeri pe degete. În schimb, clişeele funcţionaliste, odată însuşite de mentalul colectiv, îşi continuă, uşor dilatate, cariera. Simpliste, uşor de asimilat, dar şi eficiente economic, sînt harnic promovate şi de dezvoltatorii noştri, care nu fac decît să reacţioneze prompt la cererea de fericire a pieţei.

Nici dincolo, unde am lucrat, nu‑s vinovate normativele de arhitectură derizorie de la ei, ci tot o anumită stereotipie, determinată însă de bugete. Din motive de economie proliferează sistemele şi subansamblurile prefabricate: lucarne, balcoane, paramente de faţadă sînt aduse cu macaraua şi montate in situ. În plus, ele amintesc dureros de standardizarea modernistă, care a ruinat calitatea locuirii şi chiar a vieţii în oraş.

Îmi cer iertare pentru tonul amar al confesiunii mele. De vină o fi nerăbdarea de a-mi găsi locul ca arhitect, undeva între seriozitatea germană, profesionistă, dar cam plicticoasă, şi bufeurile artistice aleatorii, zglobii şi bombastice din peisajul românesc.

Mihnea Sandu este arhitect. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.