Una din revelaţiile pe care le-am avut cînd am vizitat prima oară Germania – era pe la sfîrşitul anilor ’90 şi eram student la Arhitectură – a fost aceea de a constata cît e de plăcută viaţa în spaţiile nefuncţionale şi, paradoxal, cît de bine funcţionează ele. E vorba despre funcţionalitatea în sens modernist, inventată chiar acolo, la Bauhaus, dezvoltată în vremea crizelor de locuinţe postbelice şi studiată în şcoli. Acum, după ceva experienţă de arhitect în România şi trei ani de proiectare în regiunea lacului Konstanz, rămîn la ingenua mea părere de atunci.

Invitaţi la masă în locuinţa unui arhitect, ne-am aşezat ca oaspeţi de onoare la masa de zece persoane, ce domina un spaţiu generos, integrat însă fără complexe… bucătăriei. Într-un anume fel, nu‑mi era neobişnuit: şi în apartamentul de acasă mîncam la masa de patru persoane înghesuite, din bucătărie. Dar ce diferenţă de semnificaţie! Ca de la un spaţiu cu valoare existenţială şi reprezentativitate socială la un loc utilitarist de servitute, din afara ariei locuibile. Mai recent, biroul nostru din Konstanz a proiectat o zonă multitranzitată, în centrul căreia tronează masa mare, ca la bunicii şi străbunicii noştri, dinaintea modernizării. Zona de discuţii e modestă, doar cu fotolii, un scrin şi un cufăr, fără televizor. Aşadar, m-am dumirit eu, pe aici nu vatra sau căminul au menirea de a coagula familia, ca odinioară, ci locul de luat masa. Păi, la noi, în gestiunea funcţională a apartamentului de la modernism citire, zona privilegiată este cea cu fotolii, canapea şi măsuţă de cafea. I se zicea „zona de discuţii“, în ultima vreme însă nu se mai discută, se priveşte la televizor. El organizează spaţiul şi adună familia… cu faţa la ecran.

Evoluţii paralele au adus regiunile europene în situaţiile de acum. De exemplu, Germania anilor ’20-’30 a experimentat din plin ansamblurile moderniste de locuire colectivă. Ele n-au fracturat tradiţia de locuire, dar au lăsat în urmă discontinuităţi, pe care, după Război, ţara şi le-a reţesut cu grijă, nemţeşte. Critica modelului universal a fost prima care a readus diversitatea, personalizarea şi actul arhitectural individualist, chiar acolo, în inima mişcării moderne. Apoi, pe toată durata aventurii comuniste de la noi, la ei s-au explorat şi dezvoltat direcţii pluraliste.

Abaterile de la funcţionalism şi implicitele mutaţii de sens în conceperea locuirii, care mă fascinaseră în tinereţe, sînt acum frecvente. Între timp le-am practicat şi eu, cu aceeaşi bucurie. În încercarea de a depăşi criza conceptuală a locuirii, mai ales colective, arhitecţii investesc un imens efort de creativitate şi, atît cît le permite gradul

înalt de urbanizare şi condiţia economică, cultivă libertatea alternativelor. Apoi le critică prompt pe cele nereuşite. Şi respectă riguros legislaţia.

În România interbelică, tradiţia de locuire urbană – atîta cît a fost sau tocmai pentru că n-a prea fost – nu s-a lăsat zguduită de modernismul de import, care pe drumul lui dinspre Occident îşi mai pierduse oricum din suflu. Doar deceniile de comunism au marcat ruptura radicală de organicitatea esenţială a locuirii. În urma lor a rămas retorica despre renaşterea tradiţiei de locuire urbană… din nimic.

Populaţia noastră, victimă a locuirii socialiste la bloc, neîncrezătoare în arhitecţii discreditaţi de comunism, se implică patetic în realizarea noilor locuinţe, fiecare după capul lui. Buimacă de libertate şi democraţie, baleind între nostalgie şi tulburi idealuri de emancipare, e rebelă la orice constrîngere legislativă, percepută a priori ca duşmănoasă. Se subordonează doar preţurilor. Calitatea nu intră în discuţie. Iar de creativitate profesionistă n-are nimeni nevoie.

Există, astfel, şi la noi diversitate şi personalizare şi individualism în mediul construit, chiar explozive, totuşi nimeni nu pare mulţumit. Neîngrăditele efuziuni cromatice, decorative şi volumetrice păşesc voios la braţ cu stereotipiile funcţionaliste şi confuzia de semnificaţii estetice. Aceste contradicţii sînt viciile care blochează calitatea în arhitectură, nu restricţiile normative şi reglementările, cum se bombăne pe nedrept. Adesea, tocmai din truda specializată în a respecta condiţionările obiective rezultă soluţiile cele mai interesante, pe cînd din formele populare de răzvrătire împotriva lor nu rezultă decît haos vizual şi disfuncţii sociale.

Totuşi, şcoala noastră nu e anacronică, iar bienalele şi anualele de arhitectură arată că se poate face şi în România arhitectură bună. Doar că o numeri pe degete. În schimb, clişeele funcţionaliste, odată însuşite de mentalul colectiv, îşi continuă, uşor dilatate, cariera. Simpliste, uşor de asimilat, dar şi eficiente economic, sînt harnic promovate şi de dezvoltatorii noştri, care nu fac decît să reacţioneze prompt la cererea de fericire a pieţei.

Nici dincolo, unde am lucrat, nu‑s vinovate normativele de arhitectură derizorie de la ei, ci tot o anumită stereotipie, determinată însă de bugete. Din motive de economie proliferează sistemele şi subansamblurile prefabricate: lucarne, balcoane, paramente de faţadă sînt aduse cu macaraua şi montate in situ. În plus, ele amintesc dureros de standardizarea modernistă, care a ruinat calitatea locuirii şi chiar a vieţii în oraş.

Îmi cer iertare pentru tonul amar al confesiunii mele. De vină o fi nerăbdarea de a-mi găsi locul ca arhitect, undeva între seriozitatea germană, profesionistă, dar cam plicticoasă, şi bufeurile artistice aleatorii, zglobii şi bombastice din peisajul românesc.

Mihnea Sandu este arhitect.