Dubla origine a demnității ca sursă a războaielor culturale

Daniel NICA
Publicat în Dilema Veche nr. 1019 din 19 octombrie – 25 octombrie 2023
© wikimedia commons
© wikimedia commons

Demnitatea este o noțiune ambivalentă, care oscilează între doi poli antagonici: unul, al stratificării ierarhice; celălalt, al egalității universale. Pe de o parte, demnitatea se referă la o virtute, deținută de cîțiva indivizi excepționali, care ne impun respectul prin noblețe, sobrietate și tărie sufletească. Pe de altă parte, demnitatea se referă la un drept universal, prin care se postulează valoarea absolută a oricărei ființe umane. Primul concept este meritocratic și este rezervat doar acelora care se remarcă prin atitudini și calități exemplare. (Tot aici se încadrează și ideea unei funcții superioare în stat, ocupate de un înalt funcționar, care – cel puțin teoretic – posedă o competență deosebită.) Al doilea concept este democratic și se aplică nediferențiat oricărui individ, indiferent de merite personale și origine socială.

Din perspectiva primei semnificații, nu oricine trăiește demn, nu oricine suferă demn și nu oricine părăsește cu demnitate această lume. Însă, potrivit celei de-a doua, toți deținem o demnitate inviolabilă, garantată de Constituție și de Declarația Universală a Drepturilor Omului. Conceptul meritocratic este condițional, adică restrictiv, comparativ și elitist, în vreme ce conceptul democratic este non-condițional, adică extensiv, incomensurabilist și egalitar.

Conceptul meritocratic al demnității se naște în ambianța războinică și ierarhică a Antichității. Prototipul omului demn (gr. axios, lat. dignus) este eroul, adică cel care, înfruntînd temerar moartea, își vede viața proiectată pe fundalul gloriei depline. Demnitatea este privilegiul celui care e gata să renunțe la privilegiul de a trăi. În acest climat al onoarei și al curajului, demnitatea se atribuie în urma unor acțiuni remarcabile, așadar este produsul indirect al unor alegeri personale. Prin urmare, acest prestigiu se cîștigă, dar totodată se poate pierde. Pentru a-și păstra demnitatea, omul trebuie să mențină o conduită superioară, probată adesea prin asumarea unor îndatoriri publice (officia). În schimb, faptele dezonorante afectează reputația, ducînd la anularea demnității. Iată de ce, confruntat cu perspectiva acestei pierderi iremediabile, un om demn își pune capăt zilelor. 

Mai tîrziu, în Evul Mediu, istoria demnității se bifurcă. Pe de o parte, odată cu nașterea aristocrației feudale și a marilor imperii, demnitatea devine o moștenire de familie. Dignitas se obține prin naștere. Asta nu înseamnă însă că posesorii demnității sînt scutiți de efortul de a se ridica la înălțimea poziției privilegiate. Manierele de curte și abilitățile cavalerești sînt elemente care marchează decalajul dintre nobilime și păturile inferioare. Membrii acestora din urmă nu pot revendica demnitatea și avansa în ierarhia socială decît prin fapte de arme notabile. Climatul general este, în continuare, dominat de idealuri precum onoarea sau curajul, codificate în felurite devize și simbolisme heraldice.

Pe de altă parte, tot în Evul Mediu, se răspîndește o noțiune creștină a demnității, care derivă din statutul privilegiat al omului în rîndul creației. El este singurul, între creaturi, care poartă „chipul lui Dumnezeu” (imago Dei) și tinde către asemănare cu El. Această amprentă divină este unică, irepetabilă, dar distribuită universal în rîndul oamenilor, fapt ce conferă o valoare absolută și necondiționată fiecărei persoane. Cu toate acestea, vechiul concept comparativ și meritocratic al demnității nu se evaporă complet. Ideea de vrednicie rămîne centrală, mai ales în discursul despre mîntuire, care aparține, în fond, unei elite („Mulți chemați, puțini aleși”). Totodată, selecția clerului se presupune că e făcută din rîndul celor mai destoinici credincioși, așa cum o atestă și întreita formulă liturgică din timpul slujbei de hirotonie („Vrednic este”, „Dignus est”„Axios”).

Conceptul democratic al demnității se naște prin secularizarea temei creștine a chipului divin. Potrivit noii concepții, toți oamenii au același drept la demnitate, dar nu fiindcă Dumnezeu i-a înzestrat cu un suflet, ci fiindcă natura i-a dotat cu rațiune. Conceptul democratic apare în Epoca Luminilor și este asociat, de regulă, cu filosofia morală a lui Kant. Acesta trasează o distincție categorică între mijloace și scopuri în sine și postulează valoarea absolută a oricărei ființe umane. Oamenii sînt scopuri în sine și nu pot fi tratați doar ca simple obiecte. Asta, deoarece membrii speciei noastre posedă autonomie, adică facultatea de autolegislare morală. În culisele noului concept al demnității, se află dihotomia între două sensuri distincte ale valorii. Există o valoare de schimb, adică un preț, iar acesta este alocat obiectelor prin mecanismele pieței. Însă oamenii nu sînt obiecte și de aceea au o valoare intrinsecă, necondiționată. 

Potrivit lui Kant, crima, sclavia, violul sînt detestabile nu atît prin consecințele lor, cît prin lezarea demnității umane, adică prin reducerea individului la stadiul de obiect, deposedat de autonomie și prescris cu o valoare relativă, interșanjabilă. Însă, potrivit viziunii kantiene, nici o viață nu poate fi înlocuită și nici o despăgubire nu poate răscumpăra degradarea umană. În felul acesta, dignitas nu mai este apanajul dinastiilor regale sau al indivizilor excepționali, ci atributul universal al ființelor raționale. Iar pe terenul noii concepții despre demnitate răsar noțiuni precum drepturile omului și respectul față de persoane.

Merită notat faptul că, în timp ce conceptul meritocratic are o dimensiune competitivă, cel democratic este, teoretic, cooperativ. Ideea de valoare intrinsecă a fiecărei ființe umane nu funcționează optim decît într-o lume a stimei și a solidarității universale. În schimb, vrednicia, noblețea, gravitatea și tăria sufletească au o componentă agonică sau chiar antagonică. Demnitatea se cîștigă fie printr-o luptă interioară de autotransformare, fie prin înfruntarea directă cu ceilalți. În plus, conceptul meritocratic conține, implicit, o nuanță critică sau polemică, așa cum conțin de obicei virtuțile. Căci orice excelență morală funcționează ca un reproș tăcut la adresa celor care nu o posedă. Statura morală superioară a omului demn îi confruntă pe ceilalți cu lipsa lor de demnitate, reamintindu-le constant de nevrednicia în care se scaldă.

Începînd cu secolul XX, conceptul dominant în contextele legale, morale și politice va fi cel democratic, universalist, egalitar. Însă dimensiunea elitistă și comparativă nu va dispărea cu totul din noțiunea de demnitate. Căci, inclusiv în conceptul democratic, se păstrează ideea că, spre deosebire de obiecte și alte viețuitoare iraționale, oamenii sînt făpturi privilegiate. Există deci o ierarhie formală, o supremație a unei categorii asupra altora. Dar cel care observă, într-o manieră indirectă, prezervarea elementelor antagonice în conceptul democratic al demnității va fi un filosof care nu folosește în mod explicit acest termen. Este vorba de Hegel, care surprinde conexiunea dintre demnitate, recunoaștere și identitate. 

De la Hegel ne-au rămas trei idei cruciale, ce pot fi reformulate destul de limpede, evitînd jargonul său impenetrabil. Prima este că experiența demnității se află în centrul sentimentului de identitate a sinelui. Cu alte cuvinte, eu nu exist decît în măsura în care îmi afirm plenar demnitatea. Ceea ce înseamnă că stima de sine e dependentă nu doar de absența unei violări a demnității, ci și de afirmarea ei răspicată. A doua este că identitatea trebuie să fie recunoscută de ceilalți. Altfel spus, stima de sine este derivată din stima acordată de ceilalți. A treia este că recunoașterea și respectul celorlalți nu se obțin decît în urma unei lupte, în care există învingători și învinși. Concluzia inevitabilă este că pînă și noțiunea democratică a demnității rămîne legată de existența conflictelor.

Această concluzie, extrasă din filosofia lui Hegel, nu e nicăieri mai vizibilă decît în recentele războaie culturale, care au amplificat mai mult ca oricînd clivajele din societatea contemporană, amplificînd totodată dimensiunea polemică a demnității. De exemplu, persoanele de culoare sau membrii comunității LGBT invocă un concept democratic al demnității. Același resort funcționează și în cazul adepților idealurilor naționale, copleșiți de ritmul alert al globalizării. Toate aceste categorii se consideră nerecunoscute și neascultate suficient, expulzate în invizibilitate și irelevanță și, astfel, lezate în sentimentul stimei de sine. Deși par să reclame un drept democratic, acela al respectului universal față de persoane, toate aceste categorii promovează, de fapt, o identitate particulară.

În acest fel, politica modernă, făcută în numele unor categorii impersonale (drepturi universale, cetățenie, mecanisme constituționale) devine tot mai mult o politică a identității (identity politics), adică o afirmare unilaterală a unei apartenențe locale. Pe scurt, se transformă în ceea ce politologul american Francis Fukuyama, un hegelian al vremurilor noastre, a numit „politica resentimentului”, adică o ideologie și o retorică a autovictimizării revanșarde. Iar, în felul acesta, conceptul universal și unificator al demnității se preschimbă tot mai mult într-un ideal antagonic și antagonizant. În aparență, taberele rivale angajează un discurs democratic. În esență, retorica demnității ascunde o luptă pentru hegemonie culturală. Riscul inevitabil este ca demnitatea propriului grup să se obțină prin lezarea demnității adversarilor. 

Cum s-a ajuns aici? Există cîteva explicații posibile, unele deja sugerate mai sus. 

Prima este că însuși conceptul democratic al demnității ascunde o latură competitivă, comparativă și polemică. În fond, eliberarea sclavilor sau acordarea dreptului de vot femeilor nu au fost posibile decît în urma unor conflicte dramatice. O altă explicație e legată de glisarea ideologică de la conceptul atotcuprinzător al drepturilor universale la conceptul particular al drepturilor minorităților. În timp ce idealul kantian al demnității postula apartenența la cea mai vastă și mai stabilă categorie identitară cu putință, aceea a umanității, noile revendicări sînt derivate dintr-o multitudine de identități specifice, volatile, capabile de o multiplicare perpetuă.

Mai există însă și o explicație conjuncturală, care ține de expansiunea rețelelor sociale și de logica discursului online. Viața digitală încurajează iluzia entuziasmului radical, creînd astfel impresia că adepții totali ai unei cauze sînt mult mai numeroși decît e cazul. Spre deosebire, de exemplu, de vechile proteste ale sufragetelor, care-și riscau reputația, libertatea sau chiar viața, milioanele de militanți online nu riscă mare lucru atunci cînd își revarsă indignarea pe rețele sociale. Hashtag-ul funcționează ca un substitut al unui sacrificiu real, preîntîmpinînd  o pierdere prea mare. Singurii pierzători sînt victimele individuale ale acestora. În schimb, pentru marea majoritate a acestor activiști de fotoliu, nu există, de fapt, costuri serioase. E suficient să ai un cont de Facebook sau de Twitter și o oarecare doză de iritabilitate. Recompensele sînt însă notabile, căci toți se simt eroi ai unor cauze mărețe. Cînd își atacă adversarii, simt că aparțin unei comunități virtuoase care le validează virtutea. Iar cînd termină de postat, se privesc galeș în oglindă, mîndri că sînt de partea bună a umanității. În fond, e vorba despre demnitate, nu-i așa? 

Daniel Nica este lector universitar la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, unde predă etică, și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată. Ultima carte publicată: Cine sînt eu? Autenticitatea și limitele sale morale, Editura Ratio et Revelatio, 2022.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ce substanțe toxice i-au ucis pe angajații fabricii de cașcaval de la Ibănești. Sunt deosebit de periculoase și utilizate pe scară largă
Angajații fabricii de cașcaval de la Ibănești au fost uciși de două substanțe extrem de toxice. În concentrații mari acestea pot provoca decesul foarte rapid, provocând pagube fizice imcopatibile cu viața.
image
De ce nu este bine să ținem niciodată pâinea la frigider: „Acest lucru grăbește practic uscarea sau mucegăirea”
Specialiștii nu recomandă să ținem pâinea la frigider, deoarece temperatura scăzută face ca amidonul să se recristalizeze, iar asta duce, de fapt, la uscarea pâinii.
image
Lup singuratic, filmat cum face o scurtă baie de nămol: „Te scapă de paraziți și te mai răcorește” VIDEO
Imagini cu un lup care face o mică baie de nămol în Pădurile din Parcul Natural Putna Vrancea au fost publicate de angajații Romsilva.

HIstoria.ro

image
DACICC-1 - Primul calculator electronic de fabricație românească
Pe strada Republicii din Cluj-Napoca se află vila care a aparținut celebrului arhitect al Clujului, Lajos Pákey.
image
Bătălia plajelor. Debarcarea din Normandia
Pregătirea de foc a început la ora 5:50, iar 40 de minute mai târziu, primele unități terestre americane au început debarcarea pe plajele Utah și Omaha.
image
Intrarea Armatei Roşii în Bucureşti bulversează redacția unei reviste de mondenități
Aşa cum sună titlul, Femeia şi căminul e o publicație de mondenități, un magazin pentru femeile serioase, cu bărbat de hrănit şi copii de spălat la fund; cele fără, avînd la dispoziție titluri mai puțin cuminţi.